CSI / Rusia

De ce se omoară. 7 detalii care explica “războiul” din Ucraina

Chestiunile legate de orientarea Ucrainei – spre Rusia sau spre Vest, despre naţionalismul uneori extrem din partea occidentală a ţării versus mişcarea pentru drepturile rusofonilor din sud şi est se îmbină cu nemulţumirile legate de un regim politic semi-mafiot, corupt până la cel mai înalt nivel şi disperat că nu mai poate să se salveze altfel decât prin violenţă şi cu sărăcia, economia în picaj liber şi alte probleme sociale. Să le luăm pe rând, începând cu problemele mai vechi şi mai profunde.

1. O ţară ruptă în două

Ucraina este, fără nicio îndoială, o ţară divizată din punct de vedere etnic şi cultural. Totul ţine de istoria să. Astfel, părţile sale de est şi sud sunt rusofone şi rusofile. Asta nu înseamnă că toţi de acolo sunt ruşi, cei care sunt 17.3% din totalul populaţiei, ci doar că, deşi ucraineni, vorbesc fie rusă că prima limba, fie un amestec de rusă şi ucraineană. Că un amănunt de culoare, actualul preşedinte, Ianukovici, a început să vorbească în ucraineană doar când a candidat la preşedinţia ţării, în 2004, el folosind rusă până atunci. Aceste regiuni au intrat în componentă Ucrainei doar după Al Doilea Război Mondial, când Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, parte a URSSS, le primea "cadou" de la Partidul Comunist, pentru suferinţă din timpul ocupaţiei germane.

În schimb, Vestul Ucrainei, din care cea mai mare parte a ajuns la sovietici doar după războiul pomenit, e puternic naţionalist şi anti-rus.

Nu întâmplător, Sudul şi Estul votează cu actualul preşedinte Viktor Ianukovici şi cu Partidul Regiunilor întotdeauna, iar Vestul şi o parte a centrului, cu partidele naţionaliste, fie că sunt extremiste, fie că sunt naţionaliste moderate, cu înclinaţii pro-europene.

De aceea, cea mai mare parte a demonstranţilor sunt dintr-a două categorie, în timp ce Ianukovici a adus rusofoni din Est pentru a-i contracara. Această diviziune a adus conflicte grave din 1991 încoace, deşi niciodată nu au ajuns la momentul de acum.

Deşi pe aceste linii se duce "bătălia", ele au devenit mai neclare în ultimul timp, din moment ce mulţi rusofoni au trecut de partea pro-occidentalilor, părăsindu-l pe şeful statului, mai ales pe măsură ce au început să apară morţii.

2. Un regim care a folosit mijloace "murdare"

Guvernarea condusă de Ianukovici şi Partidul Regiunilor a radicalizat o mare parte a societăţii întrucât a "tăiat" orice şansă nu doar pentru dialog, ci şi speranţa că vor ceda puterea în mod corect.

Ianukovici şi ai săi nu sunt la prima încercare de a-şi subordona statul prin mijloace ilegale. În 2004, premierul şi candidatul la preşedinţie Ianukovici a fraudat pur şi simplu alegerile şi s-a declarat şef al statului. "Revoluţia Portocalie" de atunci şi intervenţia Vestului l-au făcut să dea înapoi, astfel încât a fost ales Viktor Iuşcenko. Pro-rusul Ianukovici a revenit şi a câştigat în 2010.

De atunci, el şi-a consolidat puterea, zdrobind opoziţia pe toate căile, inclusiv prin subjugarea justiţiei. Pentru început, principala ameninţare la adresa să, fosta şefa a Guvernului Iulia Timoşenko, a fost băgată în închisoare pentru subminarea economiei după un proces sumar, considerat că fiind o înscenare de către toate ţările democratice şi organizaţiile internaţionale de prestigiu care se ocupă de apărarea drepturilor omului.

Mai mult, Ianukovici şi Partidul Regiunilor au reuşit să câştige şi alegerile parlamentare din 2012, deşi stăteau dezastruos în sondaje şi, în mod normal ar fi trebuit să le piardă. Ei au recurs la şmecheria schimbării sistemului, astfel încât 50% din locuri să fie alese nu prin vot pe liste, ci uninominal. De multe ori, Partidul Regiunilor a trimis să candideze candidaţi aparent independenţi, pe care apoi i-a "cooptat" şi a reuşit să facă o majoritate parlamentară. De asemenea, practică de a cumpără voturi sau a face altfel de fraude e folosită pe larg de această formaţiune.

3. Corupţie înfricoşătoare, la nivel de stat

Puterea de acum din Ucraina este, în fapt, o alianţa a oligarhilor corupţi care au pus mâna pe resursele statului în perioada postcomunistă, dintre care cei mai mulţi provin din zonele rusofone, însă există şi mulţi care vin din alte regiuni.

Chiar şi familia Ianukovici e implicată în afaceri dubioase, cel mai bun exemplu fiind chiar fiul preşedintelui, Oleksandr, care are a reuşit să strângă o avere uriaşă. Toate aceste lucruri sunt un factor de nemulţumire în rândurile populaţiei.

4. Economia e la pământ

Ucraina are mari probleme economice, ceea ce e alt factor care generează nemulţumire. Oficial, creşterea să a fost de doar 0.3% în 2013, dar, în realitate, veniturile multor ucrainieni au scăzut. Corupţia sufocantă, piaţă neagră, monopolurile şi managamentul dezastruos din partea statului au dus la o creştere a tensiunii sociale, ceea ce e unul din elementele radicalizării populaţiei.

Mulţi nu văd nicio speranţa în administraţia Ianukovici, ci doar în deschiderea spre Europa, care a fost stopată de refuzul acesteia de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană.

În plus, nici bani nu sunt. Fondul Monetar Internaţional a întrerupt programul de împrumut din cauza faptului că guvernul ucrainean nu a respectat cea mai mare parte a punctelor convenite, aşa că singură sursă a devenit Rusia, al cărei ajutor financiar vine însă cu nişte condiţii.

Dincolo de factorii aceştia structurali, ale căror efecte au "germinat" de-a lungul anilor, mai sunt şi factorii care ţin de gestiunea protestelor de la Kiev, care au început paşnic:

5. Ianukovici nu are altă şansă

Administraţia lui Ianukovici a tratat atât de prost protestele încât acestea au degenerat. Intervenţia brutală a forţelor de ordine împotriva manifestaţiilor non-violente a dus la vărsare de sânge care i-au radicalizat pe oponenţii săi. Practic, cei câţiva oameni morţi de acum câteva săptămâni au făcut că nimeni să nu mai dea înapoi şi răsturnarea lui Ianukovici să fie singură opţiune.

Aşa s-a ajuns la ciocnirile sângeroase din această săptămâna – pur şi simplu regimul nu mai are nimic de pierdut şi lupta pentru propria supravieţuire. Ţară e paralizată, protestatarii nu vor pleca, iar alegerile, care la începutul conflictului ar fi putut rezova lucrurile, acum ar însemna în mod sigur dispariţia politică a lui Ianukovici şi condamnarea să şi a acoliţilor săi.

Împuşcarea protestatarilor de către lunetişti e semnul că regimul e atât de disperat să nu cadă, ştiind că va plăti, încât încearcă să-şi zdrobească opoziţia prin forţă şi să instaureze ceva ce nu poate fi altceva decât dictatură militară.

6. Miliţiile au schimbat faţă violenţei

Grupuri radicale, paramilitare, există şi de o parte şi de altă, atât în tabăra lui Ianukovici, cât şi în cea a manifestanţilor pro-occidentali. Ele nu reprezintă majoritatea în niciuna dintre ele, însă sunt cele care recurg la cele mai dure mijloace şi sunt cel mai greu de controlat. Mai mult, dat fiind că mulţi din membrii lor sunt anonimi, nu dau socoteală absolut nimănui.

7. Rusia, susţinătoarea poziţie dure

Probabil că Viktor Ianukovici ar fi cedat demult în faţă protestatarilor dacă nu ar fi avut sprijinul Rusiei lui Putin, care se teme că ţară ar putea cădea în sfera de influenţă occidentală. Acesta nu doar că a sprijinit financiar regimul acestuia, dar a şi fost adeptă unei reacţii dure, fără compromis faţă de demonstranţi, catalogarea tuturor drept "fascişti" sau, încă din faza protestelor paşnice, a definirii lor că "încercare de lovitură de stat" i-a radicalizat şi mai mult pe adversarii regimului de la Kiev.

Ce a contat cel mai mult a fost însă suportul Moscovei pentru acesta, chiar şi atunci când au început să moară oameni. Dacă ar fi fost singur, Ianukovici nu ar fi îndrăznit niciodată să meargă atât de departe.

Sursa: Lucian Lumezeanu (ziare.com)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *