Interviu

De ce trebuie să condamnăm comunismul?

O asemenea întrebare este cât se poate de actuală în aşa-zisul stat independent şi suveran, R.Moldova. Comunismul a fost adus aici de sovietici, care, îndrăgostiţi de acest pământ românesc, ocupat cu forţa în anul 1940, nu au mai catadicsit să plece de aici. Moldovenii, paşnici cum îi ştim, i-au adoptat şi tolerat, ba, mai mult, de „dragul” lor, le-au însuşit şi limba. Deşi au trecut peste două decenii de când jumătate din Moldova, cea dintre Prut şi Nistru, a ieşit din lagărul sovietic, devenind independentă, comuniştii, dispăruţi o vreme de pe scena politică, au reuşit să se revigoreze, ei dictând şi acum în politica Chişinăului. Ocupanţii comunişti ruşi se simt ca la ei acasă din moment ce îşi permit să vandalizeze, în văzul poliţiştilor din PMAN, unicul monument consacrat tragediei basarabenilor, care consemna ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice…

O discuţie pe această temă, a condamnării comunismului, am avut, recent, cu dr. Marius Oprea, personalitate cunoscută în România, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului şi coordonator al Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului. A fost o adevărată lecţie de istorie, o întoarcere în timpul tiraniei comuniste.Domnia sa este poet, eseist, membru al Uniuni Scriitorilor din România şi licenţiat în istorie, autorul tezei de doctorat „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”.

Prelegerea sa, prezentată la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, intitulată„ De ce trebuie să condamnăm comunismul?”, împreună cu un zguduitorul film documentar „Patru feluri de a muri”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Mircea Oprea, a stârnit un interes enorm în rândul auditoriului ploieştean.

– De ce trebuie să condamnăm comunismul? Iată o întrebare aflată pe buzele tinerilor, generaţie care pare interesată mai mult de prezent şi viitor, decât de trecutul sumbru, trăit de bunicii şi părinţii lor, mai ales că unii dintre aceştia regretă trecutul.

Vedeţi, aici este problema, atât în România, cât şi în cealaltă Românie, de dincolo de Prut. Tinerii nu realizează faptul că dacă prezentul este aşa cum îl simţim cu toţii, aceasta se datorează tot comunismului. Dacă în RM, comunismul e încă la vedere, la noi, în România, comunismul – declarat dispărut, s-a privatizat. În opinia mea, sunt peste 10000 de ticăloşi care profită încă de privilegiile dobândite înainte de 89. Foştii miliţieni se regăsesc în Poliţie sau în Justiţie, foştii securişti care au schingiut şi omorât oameni nevinovaţi sunt prosperi oameni de afaceri ( care s-au privatizat prin celebra metodă MEBO, de inspiraţie postsovietică, în urma căreia au apărut oligarhii), foştii activişti de partid sunt acum în Parlament; ei sau fiii lor. De ce credeţi că mulţi dintre parlamentari nu şi-au început CV-urile decât după 1990! Între toţi aceştia există legături subterane, greu de depistat.

– De ce credeţi că preşedintele Băsescu – care, la începutul mandatului său a declarat că v-a stârpi corupţia, iar, mai apoi, a condamnat public comunismul – nu mai pare preocupat de aceste probleme grave?

Simplu de răspuns! Domnia sa este rodul epocii în care a copilărit, a studiat şi s-a format. Este uşor de observat că discursul său este unul de tip naţional-comunist, asemenea celui însuşit în armată, la învăţământul politico-ideologic. De la comunişti a învăţat cutezanţa afişată, pe care o practică în politica sa. Elocventă în acest sens este şi declaraţia sa referitoare la Regele Mihai, pe care l-a făcut trădător. Cred că, în acele momente, era beat-mangă! Nici nu mă mai mir că securiştii, aflaţi acum în diverse posturi, care au fost deconspiraţi de noi, prin înaintarea dosarelor la Parchetul General, au ajuns să plece de acolo cu soluţia de NIP, niciun dosar neajungând astfel în instanţă.Un asemenea caz a fost aici, la Ploieşti, cu Vasile Paraschiv. Cei care l-au torturat în anii 80, identificaţi de noi, au fost catalogaţi cu …abuz în serviciu, ei beneficiind astfel de amnistie. Curat murdar!, cum spunea Caragiale.

– O conservare a mentalităţilor româneşti, împotriva cărora luptaţi, iată, de ceva ani. Când şi de ce v-aţi hotărât să vă angajaţi pe acest front de condamnare a comunismului?

Începutul a fost în 1987. Atunci am format un mic grup de studenţi disidenţi, în majoritate ardeleni, cu care am răspândit, prin facultăţile Universităţii Bucureşti, manifeste „Jos comunismul!”. Un an mai târziu am fost identificaţi şi anchetaţi. Eu urma să „beneficiez” de vreo 6-8 ani de puşcărie, dar, datorită generalului Iulian Vlad, care prevedea căderea regimului comunist, pedeapsa nu a fost pusă în aplicare. Securiştii m-au supus totuşi la un şir de umilinţe, pentru că am refuzat să semnez un angajament de colaborare cu Securitatea. Tatăl meu a făcut atunci un preinfarct, care, ulterior, s-a dovedit fatal. De atunci trăiesc cu marea apăsare în suflet că tata a murit din cauza mea. După 1989, m-am gândit cum să-i pedepsesc pe comunişti, scriindu-le istoria lor criminală. Pentru că dacă nu vom exorciza acest trecut, el ne va apăsa mereu, pe mine, cel puţin. Nu trebuie uitat faptul că au fost peste 10000 de oameni nevinovaţi, care au fost împuşcaţi şi îngropaţi în gropi comune, fără a fi judecaţi! Împreună cu cinci prieteni devotaţi cauzei, am plecat astfel în căutarea unui popor pierdut, a ţăranilor, de exemplu, care au dispărut doar pentru că au refuzat să dea cotele la stat sau să intre în CAP! Ei au fost împuşcaţi şi lăsaţi „ la vedere” în şanţul din faţa casei lor, al primăriei ori în alte locuri publice. Aşa s-a instaurat comunismul: prin mijloace de teroare, crimă şi sălbăticie. Un sătean în vârstă îmi spunea că atunci când auzea zgomotul unei maşini, toată suflarea satului se ascundea fiecare pe unde putea; se ştia că numai partidul şi securitatea aveau maşini.

– Ceea ce faceţi dvs, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, poate fi socotită o răzbunare sau o vânătoare de securişti?

Nu ne răzbunăm pe nimeni, dar, cum spunea Mircea Vulcănescu, nu trebuie să uităm sau să întoarcem ura cu ură. Cam asta-i diferenţa dintre comunism şi creştinism. La comunişti, ura de clasă a fost motorul lor ideologic, în timp ce creştinismul se bazează pe iubire. Mijloacele noastre de luptă sunt însă extrem de modeste. Centrul de Investigare – sofisticat denumit astfel – se compune din cinci smintiţi, care umblă pe coclauri într-o amărâtă de Dacia papuc (care-i, de fapt, sediul Centrului), în căutarea celor ucişi mişeleşte, a locurilor unde ei au fost îngropaţi, fără mormânt, fără cruce, fără lumânare – cum se spune.

– Munca asta de arheolog al comunismului, care încearcă să recupereze istoria din…morminte presupune, pe lângă eforturi, şi nişte fonduri. Statul vă ajută cu ceva în acest sens?

Singura persoană care ne susţine demersul nostru patriotic de deconspirare a comunismului este scriitoarea germană de origine română Herta Muller, care, prin Fundaţia „Konrad Adenauer”, ne-a asigurat o donaţie de 10000 de euro/an. O sumă insuficientă. Beneficiem, în schimb, de ajutorul sătenilor, care ne sprijină, benevol, la dezgropări, în căutarea celor dispăruţi, pe care să-i readucem acasă – cum ne roagă rudele lor. Pare paradoxal, dar atunci când găsim un mormânt care ascunde un om, suntem cei mai fericiţi!

– Puteţi să ne daţi câteva exemple în acest sens?

Gropari fiind, de fapt, descoperim morţi, la propriu. Problema e că nu dezgropăm numai morţii, ci şi poveştile din ei. Există într-un sat din Bistriţa Năsăud o persoană care, atunci când pronuunţi cuvântul „tocăniţă”, începe să plângă. Când avea şase anişori, ea s-a trezit noaptea din somn cu o lumină în ochi. Din spatele luminii (lanternei-n.a.), o voce calmă şi caldă a întrebat-o ce a mâncat aseară împreună cu tatăl ei? Tocăniţă, a răspuns copila. Aşa au aflat securiştii că tatăl fetei pe care-l căutau se afla ascuns în casă. El a fost ridicat şi, timp de 8 ani, fetiţa nu a ştiut nimic de tatăl ei. Femeia trăieşte şi azi cu această culpă, că, cu ajutorul ei, tatăl a fost prins şi dus la puşcărie, timp de 8 ani!
O altă femeie de pe Valea Arieşului ne-a trimis o scrisoare, în care ne cerea să recuperăm capul tatălui ei! Halucinantă rugăminte! Ce se întâmplase? În 6 februarie 1950, în plină campanie de căutare de duşmani ai poporului, miliţienii şi securiştii au reuşit să prindă un grup de vreo 20 de bărbaţi ascunşi în munţi. Aceştia sperau să reziste aici, în nişte buncăre, până la venirea…americanilor. Liderul lor era un fost maior în armată regală. Când au fost descoperiţi, cinci dintre ei – patru bărbaţi şi o femeie însărcinată în luna a opta – au fost împuşcaţi pe loc, iar 11 au fost ridicaţi şi dispăruţi fără urmă. Câţiva au scăpat însă, printre care şi un pădurar, care s-a ascuns la o stână. El a fost însă demascat de ajutorul lui de pădurar. Acesta era îndrăgostit lulea de soţia pădurarului, motiv pentru care s-a hotărât să-şi vândă stăpânul securităţii, pentru a pune astfel mâna pe femeia lui. Fiind prins, pădurarul a fost ucis. Peste un timp, ajutorul de pădurar i-a spus femeii mult-dorite că soţul ei, care se ascundea în pădure, a fost prins, ucis, trupul său fiind aruncat într-un pârâu, unde fusese mâncat de animale. Cum femeia nu l-a crezut, acesta s-a dus la pârâu, i-a tăiat capul pădurarului, pe care i l-a prezentat femeii. După ce a îngropat capul soţului la rădăcina unui liliac din curtea casei, femeia a acceptat să se căsătorească cu „ajutorul”, cu care a avut o fetiţă. Înainte de a muri, bătrâna i-a spus fetei că ultima sa dorinţă e ca lângă ea, în mormânt, să fie adus şi capul soţului. Fata, între timp ajunsă şi ea la vârsta a treia, a fost cea care ne-a adresat rugămintea de a scoate la lumină capul tatălui său, dorinţă pe care sperăm să i-o îndeplinim cât mai curând.

– Cu toate aceste atrocităţi, plus foametea, frigul din case şi multe alte „binefaceri” acordate poporului de către regimul comunist, nu puţini sunt nostalgicii care-l regretă pe Ceauşescu…

Aşa este şi înnebunesc când aud asemenea inepţii. Asta şi pentru că, nici după 21 de ani, regimurile politice succedate la putere nu au reuşit să readucă speranţa într-o viaţă mai bună, dimpotrivă. Ajunşi acolo sus, la putere, politicienii nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat până-n 89 cu poporul român. Aproape fără excepţie, politicienii de azi nu sunt preocupaţi decât de interesele personale, cum se poate fura mai mult şi mai bine. Nici vorbă de luminarea trecutului, de a înţelege istoria. În fond, de a sluji interesele poporului care i-a ales, ale României, ajunsă pe ultimul loc în Europa, ca nivel de trai. Cât priveşte condamnarea cu adevărat a comunismului, cred că va veni o epocă în care cei născuţi mult după 89, ajunşi ei înşişi la maturitate şi cunoştinţă de cauză, vor înţelege caracterul criminal al comunismului – fie prin informaţiile diseminate în presă, fie prin lucrări ştiinţifice, fotografii şi mărturii. Se va atinge acel prag critic în care copiii îşi vor întreba părinţii: Cum de aţi lăsat să se întâmple toate acestea? Voi unde eraţi de nu i-aţi împiedicat să comită aceste crime? Răspunsurile, probabil de jenă, vor întârzia să apară…

– Dle doctor, vă mulţumesc pentru acest inedit dialog, urându-vă, totodată, să reuşiţi să scoateţi la lumină cât mai multe asemenea poveşti de viaţă şi, evident, pe eroii lor.

Ioan POPESCU, Ploieşti

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *