Timpul.md

Istorie 8 Iunie 2017 | 08:42

Debutul literar al lui Constantin Stere și consecințele lui

Venirea lui Constantin Stere în literatură a fost anunţată prin tipărirea în săptămânalul „Evenimentul literar”, publicație ieșeană a unor socialiști inspirați și ghidați chiar de el, în numărul din 20 decembrie 1893 a povestioarei „Scripca. Crăciunul unui Uitat”, pe care a semnat-o cu pseudonimul St. Bârzu. Moment precizat cu lux de amănunte de cercetătorul ieșean Victor Durnea în ediția „C. Stere. Publicistica” (2010, vol.1, pag. 443-444).

Subiectul e cules dintr-o amintire din Siberia:
„Afară e frig și viscol; un cer sur, ca mantaua pușcăriașilor, apasă greu asupra pământului mort, învăluit într-un giulgiu alb; îl simt deasupra mea, parcă vrea să-mi prăbușească locuința sărăcăcioasă; îmi strânge tâmplele, îmi oprește răsuflarea...
Ah, bietul cap, mă doare rău, mă doare cumplit... și pieptul mi se rupe de scârbă și mâhnire...
Singur, de mult sunt singur... Tovarășul meu de suferință s-a dus acum o lună; slobod s-a întors acasă, e între ai săi... De s-ar ținea măcar căsuța-mi, să nu se prăbușească; mă-nfioară gândul acesta.” Și de la lamentări trece ușor la generalizări valabile pentru întreaga omenire, care în opinia lui este: „Omenirea întreagă e un organism uriaș și oamenii nu-s decât celulele lui... Cât aș râde de nu mi-ar fi ochii plini de lacrimi și inima plină de jale!”

Și în acest moment descoperă că nu este singur:„ O!..Nu, acum nu mai e o halucinație... am auzit deslușit... plânge nu știu cine... acolo... lângă fereastră... după oblonul pe care nu-l închid niciodată... Mă reped, dau în lături oblonul... O scripcă!..
A uitat-o, se vede, gătindu-se în pripă, fericitul meu prieten... A mucezit de umezeală, a crăpat și s-a corogit de frig... trei strune au plesnit!”
Și finalul care este unul optimist, poate chiar trăit de C. Stere, fost și el ocnaș: „Dar acum nu mai sunt singur! Cu mine am scripca! În momentele visurilor grele, cu ochii deschiși, în nopțile de insomnii și dureri, acest tovarăș mut și devotat îmi șoptește atâtea cuvinte dulci, ca sărutatul mamei...”

În publicațiile vremii există o mărturie cum a fost scrisă dintr-o singură răsuflare această bucată literară. Cităm din volumul lui Victor Durnea, pag.443: „În speță, e vorba de un entrefilet, cu titlul Spovedanii, semnat de Rodion (poetul medic Avram Steuerman) în cotidianul ieșean „Opinia” (anul V, nr.398, din 28 martie 1908, p.1). Era prilejuit, cum se poate înțelege, de Spovedania... lui C. Stere. Printre alte informații prețioase, vorbind de un alt pseudonim (C. Șărcăleanu), Rodion spunea: „pseudonim întrebuințat întâi în josul unei nuvelete pe care mi-a dictat-o într-o seară, târziu, în mica locuință din Sărărie: Crăciunul unui osândit...”/subl. V.D./. Poetul-medic se înșela de două ori: sub „nuveletă” nu figura pseudonimul devenit ulterior celebru, iar titlul enunțat era de fapt subtitlul, și aparent cu o greșeală: „osândit” în loc de „uitat”.
În felul acesta un instantaneu literar s-a proiectat peste timp într-un roman-fluviu.

În numerele 5-6, din 1912 în revista Viața românească C. Stere apare povestirea În voia valurilor și de această dată sub pseudonimul C. Nistrul. În lunile mai-iunie 1916 publică această povestire în volum, iar în lunile aprilie-mai 1930 o republică în foiletoane în ziarul Adevărul. Era momentul culminat al crizei politice când el se decidea să scrie memoriile sau să scrie un roman.

Tot în lunile mai-iunie 1916 publică lucrarea Patru zile în Ardeal. Impresii fugitive care abundă în elemente memorialistice și literare. Dar afir¬ma¬rea lui C. Stere ca mare prozator o datorăm politicii. Plecarea lui forțată din Partidul Naţio¬nal Ţărănesc l-a făcut să se concentreze pentru a găsi nu o răzbunare politică, ci pe un teren cu totul neaşteptat pentru politicieni – lite¬ratura.

Iniţial, la începuturi Constantin Stere s-a remarcat ca publicist. Era o reminiscenţă a culturii lui politice, o reminiscenţă a culturii ruse care îl fascinase prin publiciştii săi de marcă: N. Cernîşevski. N. Mihailovski, F. Dostoievski, mai târziu Vl. Soloviov ş.a.
Polemica politică, însă, ridicată la temperatura maximă, totuşi, n-a fost suficientă pentru a-l captiva definitiv.

De la articolul doctrinar, scris pe înţelesul tuturor, el ajunge la recenzia literară de consemnare. Şi aici urmează al doilea pas făcut cu mai multă responsabilitate şi cu cutezanţa abordării unor genuri mai complicate, mai dificile ca materie literară – pamfletul, iar de la pamflet la eseu, dincolo de eseu calea era deja deschisă, liberă pentru proza autentică, limanul râvnit de toţi literaţii.

De ce, totuşi, Stere a rămas ca o enigmă pentru oamenii politici şi la fel de enigmatic pentru criticii şi istoricii literari?
În opera lui politică parcă ar rămâne ceva nespus, nerostit, neaccentuat. Parcă mai este un acord care mai are a răsuna, există o aşteptare, o ivire a minunii. Aceeaşi senzaţie o au literaţii care încearcă să descopere mobilul acestei erupţii vulcanice în literatura română care se cheamă romanul-fluviu în opt volume În preajma revoluţiei. Primele două volume Prolog. Smaragda Theodorovna și Copilăria și adolescența lui Vanea Răutu, apar în librării, în luna februarie a anului 1932.

Tot în același an, în luna octombrie, apărea volumul III, Lutul, iar în februarie 1933 iese de sub tipar volumul IV, Hotarul (Redactat de G. Topârceanu). În luna octombrie tipărește volumul V, Nostalgii (redactat și stilizat tot de G. Topârceanu). În primăvara anului 1935 apare volumul VI. Ciubăreștii, iar în toamna aceluiași an tipărește volumul VII În ajun. În anul următor, în luna martie 1936 apare volumul VIII, Uraganul (stenografiat de A. Byik și redactat de M. Sevastos, redactor la revista Viața românească).
Romanul a rămas neterminat, de vină fiind decesul autorului...

Cred că politicianul Stere, mai bine zis, conturul lui politic definitiv trebuie să-l căutăm şi să-l descoperim în opera lui literară. Respectiv germenii literaturii lui sunt răsădiţi în preocupările lui politice.
Odată ce politicienii au studiat doar opera politică, lăsând în afară interesele operei literare, ei n-au reuşit să sintetizeze adevăratul portret politic al lui Constantin Stere, ei numai l-au conturat şi l-au argumentat. Nuanţarea lipseşte, este ca un portret negru-alb, pe când Stere prezintă o erupţie de nuanţe.

Respectiv, acelaşi lucru s-a întâmplat cu criticii şi istoricii literari, care au căutat să-l descopere pe Stere numai în opera lui literară, fără să aibă curajul a privi în ansamblu personalitatea lui. Nu mă refer la studiile în care se trece în revistă activitatea lui politică, ci la faptul, că în momentul când a intuit limita evoluţiei politice, când dincolo de această limită se contura clar eşecul politic, el a făcut joncţiunea fantastică cu literatura. Şi în momentul când se părea că omul politic Stere e mort, de fapt în scena opiniei publice se urcă un scriitor de primă mărime, care îl umbreşte pe omul politic. Și poate chiar îl reabilitează...

În concluzie, Constantin Stere trebuie privit ca o personalitate integră. Orice încercare de a-l fragmenta va duce inevitabil la concluzii neobiective.
Este un paradox că în literatura inter¬belică, aproape concomitent, au apărut doi mari romancieri: Liviu Rebreanu din Ar¬deal şi Constantin Stere din Basarabia. Două provincii alipite, revenite la matcă, au adus cu ele specificul românesc şi proble¬mele cu care s-au confruntat pe parcursul asupririi străine. Era o tematică cu totul nouă pentru literatura română. Unul des¬cria relaţiile din Imperiul Habsburgic, celălalt se ocupa de viaţa basarabenilor din Imperiul ţarist. Procesul îndelung de acumulare a conştiinţei naţionale, până la urmă, s-a afirmat prin con¬ştientizarea propriei valori, unirea Basarabiei, uni¬rea Ardealului, au fost nişte procese izvorâte din conştiinţa poporului.

Vanea Răutu trebuia să vină în literatură, era chipul basara¬beanului care primul trecuse Prutul şi se integrase în sistemul politic românesc. Era o experienţă unică în viaţa acestui personaj. Şi tot ea era o lecţie pentru istoria formării României Mari.
În literatura basarabeană roma¬nul lui Stere a cunoscut câteva pre-cedente. Mă refer, în primul rând, la prozele lui D.C. Moruzi, adică romanele sociale: Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912), Înstrăinaţii (1910) și Moartea lui Cain (1914). O altă experiență interesantă o reprezintă romanul Milioanele (1903) de Pavel Crușevan. Concomitent, remarcăm faptul că după romanul lui Stere În preajma revo¬luţiei a apărut un roman foarte apropiat ca tehnică literară, Ultimul om de prisos (1957, manuscris în limba rusă) de Gheorghe Bezviconi, ceea ce demonstrează că în litera-tura de peste Prut el s-a manifestat ca un fenomen firesc, făcând parte integră din mediul în care a răsărit.

În O istorie deschisă a literaturii române din Basa¬rabia (Chişinău, 1997), criticul Mihai Cimpoi face o obser¬vaţie princi¬pială de la care trebuie să pornim atunci când analizăm romanul-fluviu În preajma revolu¬ţiei. Este punctul de pornire pentru a des¬cifra şi personalitatea autorului:
„Sunt trei romancieri în romancierul Stere: unul al condiţiei umane propriu-zise, cel de-al doilea al condiţiei subuma¬ne (al lumii penitenciarelor şi satelor sibe¬riene) şi cel de-al treilea al condiţiei supraumane (al firilor morale supe¬rioa¬re). Arta românească steristă excelează atât în toate aceste trei sfere, cât şi în relaţiile dintre ele, în aşezarea lor în contratema ce dă naştere contrapunctului simfonic.”

Autorul a explicat simplu geneza apa¬riţiei romanului său:
„– Ce v-a îndemnat să scrieţi În preaj¬ma revoluţiei?
– Bătrâneţea. Tinerii trăiesc cu nădej¬dea, bătrânii cu amintirile…”
Însă firea lui complexă nu-i permite să ne dea o relaţie direct propor¬ţio¬na¬lă cu o relatare care parcă se impune de la sine. În alt interviu el parcă s-ar contrazice.
„– Memoriile mele… Nu le pot face. Eu n-am jucat în viaţa publică un rol aşa de însemnat, încât să merit a întreţine publicul cu persoana mea. Apoi mai cred că nişte memorii cin¬stite nu pot fi decât acelea care se publică în cinci¬zeci de ani de la moartea scriitorului şi de la epoca la care ele se referă. Altfel memoriile devin nişte instru¬mente de jignire sau de linguşire, nişte necuvi¬inţe pe care eu nu le pot comite. Chiar Jean-Jacques Rousseau, care spu¬nea despre Confesiunile sale că sunt o carte cu care se va duce „înaintea lui Dum¬nezeu”, nu s-a putut sus¬tra¬ge de la unele aprecieri defavorabile…
…Aşa că memorii eu nu voi scrie…”
Dar, pe de altă parte, dacă ne gândim bine, acceptăm ideea că o asemenea expe¬rienţă unică de viaţă nu se putea pierde fără urmă în neant. Ea venea în contra¬dic¬ţie chiar cu principiul său împru¬mutat, ca postulat, de la Kant: Nici o picătură de energie morală nu se pierde în univers.
Atunci, evident, C. Stere nu putea să nu-şi scrie memoriile, în el sălăşluia duhul măr¬turisirii, dar spiritul lui opo¬zant nu putea proceda direct, rectiliniu şi formula de roman a fost salvatoare.

A merge în pas cu timpul ori poate chiar înaintea lui – acesta era crezul lui. Memo¬riile publicate peste 20-50 de ani ar fi produs o explozie fără participarea memorialistului, el, însă, era curios să cunoască rezultatele, să verifice efectul imediat al celor scrise.
Aşa a apărut romanul În preajma revo¬luţiei.

Romanul a rămas neterminat şi autorul a luat cu sine destinul eroilor. Totuşi epilogul romanului a fost salvat printr-un miracol.
Original în felul de a cugeta, de a privi lucrurile și evenimentele, sensibil la nuanțele estetice, Constantin Stere a dat un roman-fluviu cu totul deosebit. Un roman în care tema basarabeană trece Prutul și devine o componentă firească a literaturii române.
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus