Timpul.md

Constantin Tănase 31 Ianuarie 2016 | 14:00

Decapitarea intelectualității

Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009 

Voi risca să pun degetul pe rană, conștient fiind că voi atrage asupra mea nemulțumirea celor care mai continuă să privească extrem de romantic la câte se întâmplă în jur. Așadar, voi vorbi despre intelectualitatea din învățământul pe care până mai ieri îl numeam „școala medie de cultură generală”.

Guvernele care ai venit pe capul nostru de la 1990 încoace s-au preocupat de un singur lucru: să distrugă cu bună știință învățământul și intelectualitatea din învățământ. La drept vorbind, în acest aproape un deceniu de independență statală învățătorimea, ca pătură socială, a fost practic decapitată. Să recunoaștem că spre începutul tulburărilor naționale de la intersecția anilor `80 și `90 în R. Moldova era pe cale de constituire o generație de intelectuali competitivi, relativ bine orientați ideologic și național. Deși formată la școala de gândire sovietică (rusească), anume această intelectualitate a declanșat revoluția mioritică din 1989. Fără acea învățătorime, evenimentele din 1989-1999 nu ar fi fost posibile. Tocmai în acest domeniu sistemul ideologic sovietic a suferit cea mai mare înfrângere, după care nu și-a mai putut reveni și și-a dat obștescul sfârșit.

După `90 s-a întâmplat, însă, ceva catastrofal pentru intelectualitatea din învățământ. Guvernele care s-au rânduit între timp i-au lipsit pe pedagogi de o perspectivă ideologică și națională clară. Romantismul românesc și unionist al anilor `89-`90 a fost declarat antistatal, iar școala (învățătorimea) a fost cufundată într-un vacuum ideologic, umplut treptat cu un moldovenism agresiv și primitiv. Această epocă neagră a culminat în momentul venirii la putere a guvernării agrariene. Spre cinstea ei, intelectualitatea în general, iar ce din învățământ în mod special, a rezistat. Limba română, acceptată azi ca limbă de stat în Republica Moldova, este opera învățătorimii, dar nu a intelectualității de la Chișinău și a patrioților de meserie, deveniți eroi naționali după 1989.

Începând cu guvernarea Sangheli, învățătorimea a fost supusă unui proces criminal de distrugere în masă. De fapt, ea a fost lichidată ca pătură socială. Tranziția spre o altă societate a fost folosită pentru a neutraliza intelectualitatea ca factor moral și de conștiință socială. Ea a fost lipsită și de minimumul de înlesniri sociale pe care i le acorda socialismul: o tonă de cărbuni, o căruță de lemne și plata pentru chirie. Apoi i s-au luat și salariile. Învățătorul de la țară a fost transformat într-un țăran fără pământ. Cel de la oraș - într-un proletar care face afaceri cu propria conștiință sau – dacă nu acceptă acest lucru – într-un lumpenizat. Ca urmare, cele mai pregătite cadre abandonează școala. Astăzi școala, cu mici și fericite excepții, se sprijină pe foștii comsomoliști și comsomoliste, pe romanticii anilor `70-`80, care nu se gândesc că nu primesc salariile – lucrează, fiindcă le este rușine de copii și de părinți, fiindcă au mai rămas cu acel simț al datoriei cetățenești, cultivat de societatea sovietică... Cadrele tinere care vin în școală – au pierdut acest simț. De fapt, e o generație pierdută pentru învățământ, ca să nu zic periculoasă.

N-o învinuiesc, Doamne ferește, căci de ce i-aș învinui pe niște tineri care vin la școală să lucreze pentru o sută de lei, pe care de fapt nici nu-i prea primesc.

Ca urmare, intelectualitatea din învățământ care a înfăptuit revoluția mioritică din 1989 se deplasează astăzi, ideologic și politic, spre stânga comunistă. Dezamăgită de politicianismul și cinismul noii democrații naționale, învățătorimea se regăsește tot mai mult în ideologia și valorile socialismului, care-i asigură o poziție socială decentă și un statut moral adecvat. De ce ne mirăm atunci când descoperim că tot mai mulți intelectuali din învățământ devin sprijinul ideologic al stângii comuniste?

Un învățător care nu are bani ca să-și cumpere o pereche de ochelari, nu poate educa dragostea față de patrie. Iată de ce, astăzi, școala produce tineri care-și urăsc patria. Spunând aceste lucruri dureroase, mă gândesc că aș putea să-i jignesc pe acei învățători care, umiliți și batjocoriți de stat, continuă să-și ducă cu demnitate crucea și să nu-și trădeze idealurile și vocația. Tocmai pe aceștia nu aș dori să-i amărăsc cu cuvintele mele și-i rog să mă creadă că le port o dragoste sinceră.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus