Timpul.md

Actualitate 22 Februarie 2018 | 08:00

Despre criza rachetelor din Cuba, în 1962 și astăzi

Un filosof al trecutului spunea că unele evenimentele se repetă de două ori, mai întâi - sub formă de tragedie, iar a doua oară – sub formă de farsă.  

În perioada postbelică, URSS s-a implicat iresponsabil în confruntări politico-militare cu cele mai puternice state ale lumii, provocând şi creșterea înarmărilor nucleare. La rândul său, această goană crea tensiuni în relaţiile internaţionale, omenirea ajungând în pragul unui război cu urmări imprevizibile pentru destinul civilizaţiei mondiale. Într-o atare situaţie s-a aflat lumea în 1962, când un număr impunător de arme nucleare sovietice a ajuns clandestin sub coastele SUA.

Înainte de aceasta, în 1957, la Kapustin Iar, au fost efectuate primele opt lansări ale rachetei P-12. După prima etapă de aplicaţii, constructorii au produs modificări, inclusiv în sistemul de alimentare a rachetei. La a doua etapă, în 1958, au fost lansate 24 de aparate. Iar în octombrie, același an, a început producerea în masă a rachetei P-12, ea fiind cunoscută şi cu indexul 8K63, iar în Occident se numește Sandal ori SS-4. Racheta putea transporta o bombă nucleară, menită să producă distrugeri pe o suprafaţă de 100 km2. La 4 martie 1959, URSS a adoptat decizia despre aprobarea modelului P-12, în calitate de rachetă, pentru înarmarea forţelor militare. Iar la 17 decembrie 1959, a fost hotărâtă crearea Forţelor Militare cu Rachete Strategice, înarmate cu aparate P5M şi P-12, purtătoare de bombe nucleare. Concomitent, începând cu anul 1957, la uzina din Orenburg se produceau rachete tactice cu raze de acţiune de până la 1000 km.

Fidel Castro a cerut „ajutorul”

Procesul de testare a capacităţii de distrugere a acestor rachete avea loc în URSS pe fundalul unor evenimente internaţionale importante. La 1 ianuarie 1959, armata de gherilă a lui Fidel Castro l-a răsturnat de la putere pe dictatorul Batista de la Havana, care se afla în relaţii bune cu SUA. Iniţial, Executivul american n-a reacţionat la aceste schimbări, însă după ce guvernul revoluţionar din Cuba a început să naţionalizeze proprietăţile unor cetăţeni ai SUA, aflate pe insulă, Washingtonul a încercat să facă ordine. În atare condiţii dificile, Castro a cerut sprijinul Moscovei, de unde primise până atunci ajutoare economic. Sovieticii au fost de acord și preconizau să asigure Cuba cu armament în valoare de 150 mln dolari, pentru care această ţară se obliga să restituie doar 67,5 mln.

Astfel, la finele lunii martie 1962, corăbiile sovietice au adus pe insulă circa 400 de tancuri, 40 de avioane de vânătoare МИГ-15 şi МИГ-19, radare ş.a. În aprilie 1962, Castro a primit patru divizioane de rachete „sol-aer” C-75, zece bombardiere ИЛ-28, patru lansatoare de rachete tactice cu aripi П-15. Numărul specialiştilor sovietici pe insulă ajunse la 950 persoane, care îi instruiau pe cubanezi să mânuiască aceste arme. Alți cubanezi erau instruiţi pe teritoriul URSS.

„Ariciul” lui Hrușciov din pantalonii americanilor

Liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, voia să profite din plin de conflictul dintre Cuba şi SUA, pentru ca, după cum s-a exprimat tot el metaforic, să arunce „în pantalonii americanilor un arici”, compus se vede că dintr-un număr impunător de focoase nucleare de diferite calibre. Astfel, în condiţiile „războiului rece”, Cuba, susţinută de URSS, devenea o ameninţare serioasă pentru SUA. Iar drept pretext pentru transportarea rachetelor sovietice în vestul planetei a servit instalarea pe teritoriul Turciei, în 1961, a 15 rachete strategice cu rază medie de acţiune, care, timp de zece minute, puteau afecta orice punct important din partea europeană a URSS, inclusiv Moscova. La asta se adăugau şi rachetele americane „Polaris”, aflate în Italia. Așa a apărut ideea de a instala câteva zeci de rachete de aceeaşi clasă, pentru a crea impresia unui pretins echilibru de forțe în situaţia geopolitică de la acea oră. Mai ales că rachetele sovietice din Cuba puteau ameninţa SUA la fel de ușor cum cele americane din Turcia puteau pune în pericol partea europeană a URSS. Rămânea doar de transportat clandestin aceste rachete, misiune de care s-au ocupat ministerele de resort și serviciile secrete moscovite.

Pentru realizarea planului respectiv, a fost creată divizia 51 specială de rachete strategice cu rază medie de acţiune, formată din regimentul 79 al diviziei 29 din Plunghe, Lituania, regimentul 181 al diviziei Belokorovici, Ucraina și regimentele 664, 665 şi 668 ale diviziei din Romnî, Ucraina. Primele trei regimente erau înarmate cu rachete P-12, cu raza din acțiune de 2000 km, iar ultimele două – cu P-14, care puteau parcurge o distanţă de peste 4000 km. Dacă P-12 puteau afecta spaţiul din apropierea Cubei, P-14 ajungeau până în cele mai îndepărtate puncte ale Americii, cu excepţia peninsulei Alaska şi nord-vestului SUA. În corpul expediţionar au fost incluşi 40-45 mii de ostaşi cu experienţă de cel puțin trei ani în trupele terestre. Pentru aceasta, în termen scurt, au fost selectate 32 mii de persoane, care au cerut să nu fie trecute deocamdată în rezervă. Mai întâi de toate, se luau în consideraţie condiţiile fizice ale militarilor şi apartenenţa lor etnică. Printre aleşi erau şi românii moldoveni, care puteau servi ca translatori pentru ofiţerii sovietici în discuțiile cu populaţia locală vorbitoare de limbă spaniolă.
Riposta lui Kennedy a lăsat Kremlinul înmărmurit

Înaintarea unui număr mare de nave spre vestul planetei a trezit interesul americanilor, care, în iulie 1962, au trimis în acea direcţie avioane de cercetare Lockheed U-2. Atât timp cât tehnica militară se afla ascunsă în corăbii, americanii n-au reuşit să depisteze pericolul. Aceştia n-au observat nimic suspect nici pe insulă, când sovieticii construiau de zor poziţii în vederea lansării rachetelor. Ulterior, SUA trimiteau în Cuba avioane de cercetare o dată la două săptămâni, pentru a nu se repeta experiența doborârii aparatelor sale cu rachete sol-aer sovietice, după cum s-a întâmplat în 1961, în apropierea munţilor Ural. Tocmai la 14 octombrie 1962, pilotul avionului U-2 a fotografiat rachete pe pistele de lansare, fapt care imediat a pus în alertă Washingtonul.

În aceeaşi zi, preşedintele Kennedy a înființat un comitet de experţi, care urma să evalueze situaţia creată. Astfel, pe 18 octombrie 1962, americanii au stabilit ce fel de rachete au fost transportate clandestin în Cuba. De fapt, până la acea dată, în depozitele construite în mod accelerat, se aflau doar focoase pentru rachetele P-12. Din cauza evenimentelor, care se derulau vertiginos, pe insulă n-au ajuns toate componentele pentru rachetele P-14 și, prin urmare, acestea nu puteau fi utilizate într-o eventuală luptă cu arme nucleare.

Pacea a intervenit în pragul războiului

În acea situaţie, SUA putea să blocheze insula sau să pornească un atac aerian în Cuba. Alegând prima variantă, una mai diplomatică, Kennedy a comunicat Moscovei că ţara sa era gata să aplaneze conflictul pe cale paşnică. Cu toate acestea, la 20 octombrie, armata americană a fost pusă în alertă, iar aviaţia de luptă – în stare de pregătire de 15 minute. La 21 octombrie, cercetaşii au prezentat preşedintelui Kennedy informaţii exacte despre numărul rachetelor, ceea ce a permis Washingtonului să treacă la acţiuni mai hotărâte. La 22 octombrie, Forţele Militare Maritime Americane au înconjurat Cuba, iar în aer au fost ridicaţi 25 la sută din contingentul Forţelor Militare Aeriene ale SUA, cu avioane B-52, dotate cu bombe nucleare. Au fost pregătite trupe terestre şi un corp expediţionar de 340 de mii de oameni. La 23 octombrie, Kremlinul a înmărmurit, înţelegând că militarii săi nu dispuneau de toate forţele pentru a intra în luptă cu SUA. Îndeosebi era vorba de indisponibilitatea rachetelor P-14, care puteau ameninţa cea mai mare parte a SUA. Totuşi, din bravadă, Hruşciov a declarat că URSS era pregătită să riposteze în cazul unui atac asupra Cubei.

În cele din urmă, pe 24 octombrie 1962, America a introdus blocada totală a insulei, fiind gata de război. Hruşciov a înţeles că drama este de neocolit, dacă nu se va dezice de aventurile sale. Deşi americanii au prezentat fotografii cu rachetele sovietice pe teritoriul Cubei, Hruşciov a negat prezenţa acestora pe insulă până pe 26 octombrie. În acea zi însă el şi-a recunoscut intervenţia şi a informat americanii că e gata să-şi retragă rachetele în schimbul garanţiei că nu va fi atacată Cuba şi dacă SUA îşi vor retrage cele 15 rachete din Turcia. Washingtonul nu era de acord cu cea de-a doua condiţie şi încordarea a atins cota maximă. Se aştepta ca, pe 27 octombrie, să fie declanşat un atac american asupra Cubei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat şi tensiunea începuse să scadă, atunci când nervii unor militari de pe insulă n-au rezistat. Comandantul unei baterii de rachete sol-aer, chipurile cubaneză, a ordonat să se tragă asupra unui avion de recunoaştere american. Aviatorul a fost ucis şi escaladarea conflictului părea a fi iminentă. Chiar dacă militarii din ambele tabere optau pentru aplicarea imediată a forţei, liderii celor două state au reuşit să aplaneze conflictul pe cale paşnică. Moscova şi-a readus acasă armele nucleare.

Planul lui Putin

Regimentele înarmate cu rachete P-12 au fost desfiinţate, conform unui acord sovieto-american, semnat înainte de destrămarea URSS. În 2001, Vladimir Putin a decis să evacueze ultimele baze militare ale Kremlinului din Cuba, inclusiv centrul de spionaj radio-electronic din Lourdes.

Recent, liderul de la Kremlin a anunţat că Rusia nu exclude utilizarea unor porturi cubaneze pentru flota sa militară maritimă. Intenţia lui Putin însă seamănă cu farsa menţionată de filosoful amintit la începutul acestui text, căci situaţia în lume s-a modificat substanţial. Tensiunile dintre Havana şi vecinii săi nordici ţin de trecut şi nu e cazul să fim profeţi pentru a înţelege ce ar alege astăzi cubanezii între miliardele de dolari, obţine de la turiştii americani, şi darurile ruşilor sub formă de „arici” nuclear, vorba lui Hruşciov.

Criza rachetelor din Cuba este considerată drept cea mai tensionată perioadă din timpul Războiului Rece. În octombrie 1962, SUA și URSS ajunseseră cel mai aproape de izbucnirea unui război nuclear, după ce sovieticii au transportat 64 de rachete nucleare în Cuba şi au desfășurat 42.000 de soldați în insula din Caraibe, chiar la sud de statul american Florida. În total, 64 de cetățeni sovietici și-au pierdut viața în Cuba în perioada august 1962 - august 1964, a anunţat Ministerul rus al Apărării. 

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat, cercetător ştiinţific principal

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus