Despre fracturism, barbarie şi umanism

Adică, acel manifest avea şi partea sa de spectacol. Nici vorbă că nu ne-ar fi plăcut poezia lui Cărtărescu, a lui Muşina şi Mureşan sau a poeţilor optzecişti, fireşte că ne plăcea, o citeam cu mare încântare şi o comentam salivând, dar în manifest i-am repudiat în păr pentru a face show. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Trebuia să epatăm pentru a fi luaţi în seamă. Altfel, dacă nu am fi jucat şi teatru, nimeni nu ar fi dat doi bani pe textul nostru. Eram conştienţi de asta. De aia, am şi lovit în idoli. Totuşi, după ce se lăsa întunericul şi ne întorceam acasă, scoteam volumele optzeciştilor de pe rafturi şi le citeam sub plapumă, la lumina lanternelor. Altfel spus, fracturismul a ieşit din mantaua lui Cărtărescu şi Muşina, ăsta e adevărul, dar de ochii lumii duceam un război contra poeţilor pe care-i iubeam, pentru a atrage atenţia asupra poeziei noastre. Privind dinspre prezent spre acele vremuri, consider că aceste lucruri reprezintă partea cea mai perisabilă a manifestului nostru şi, cu această ocazie, vreau să recunosc că foarte multe idiosincrasii erau false, pentru că nouă ne plăcea poezia optzecistă sau poezia şaizecistă, sau poezia interbelică, adică eram foarte ataşaţi de tradiţia poetică. Da, e adevărat că eram săraci şi aveam buzunarele dezumflate, dar tot atât de adevărat era că am fi vrut să scăpăm de mizerie. Pledoaria pentru asumarea marginalităţii şi a mizeriei era o poză şi nimic mai mult. Fireşte că am fi preferat şi noi să avem slujbe bine plătite, dar pentru că nu le aveam, ne arătam ghearele. Cu toate astea, sunt şi foarte multe lucruri autentice în manifest, la care nu aş vrea să renunţ nici astăzi. Poate nu sunt chiar atât de originale cum îmi plăcea atunci să cred, dar, totuşi, noi le-am descoperit pe cont propriu, şi le-am experimentat pe barba noastră. Volumul meu de poezii POOOOAte l-am scris conform metodei fracturiste, ca şi volumele mele de teatru sau de proză. Atenţia asupra reacţiilor, şi nu asupra obiectului care le provoacă, m-a ajutat să scap de patos şi declarativism în aceste cărţi. Atenţia asupra efectelor pe care le declanşează obiectele (sau întâlnirile întâmplătoare) asupra propriului eu mă interesează şi astăzi. Cum mă pasionează şi ideea că propriul nostru eu este bombardat continuu de realitatea şi lumea înconjurătoare. De aceea, nu e important să vorbim despre ceea ce se întâmplă în afara noastră, ci despre presiunile externe la care suntem supuşi permanent. Lumea se află într-o aiuritoare schimbare. Ceea ce numeam realitate acum cinci ani nu mai corespunde adevărului. Realitatea de astăzi şi realitatea de acum zece ani sunt două lucruri foarte diferite. Ar fi fals să le numim cu acelaşi cuvânt, dacă nu vrem să devenim opaci şi ilizibili. Fireşte că fracturismul a mai însemnat şi o reconsiderare a eului. În ciocnirea dintre lume şi eu, noi i-am dat câştig de cauză universului interior. Adică, în mare, noutatea absolută a fracturismului e că pledam pentru o reîntoarcere la umanism într-o lume tot mai centrată pe ideea de succes şi performanţă. Marea mea bucurie e că tot mai mulţi literaţi contemporani preferă să vorbească despre ceea ce se întâmplă cu noi ca oameni decât să înfăţişeze lumea din jur. Aceştia nu mai ţin cu tot dinadinsul să descrie o apocalipsă fiziologică; să descrie mizeria şi degradarea fiinţei umane; să-l prezinte pe om ca pe o fiinţă hăituită şi jalnică, ci încearcă să vorbească despre speranţă şi salvare, după cum remarcase şi eseistul român Adrian Papahagi într-un interviu pe care i l-am luat la „Radio Chişinău” şi pe care l-am publicat în ziarul nostru. Se pare că una dintre caracteristicile literaturii contemporane e revenirea la umanism, aşa cum observase acelaşi Adrian Papahagi. Dar ceea ce nu a observat eseistul clujean e că a fi umanist în lumea internautizată şi despiritualizată de astăzi înseamnă a fi… barbar. Doar fiind barbar, mai poţi să fii umanist. Totuşi, decât să fii un om al timpului nostru, oare nu e mai bine să fii barbar?