Despre rusofobie in manualele de istorie

Ambasadorul Federatiei Ruse la Chisinau, Valeri Kuzmin, a declarat la 14 octombrie 2009 ca manualele de istorie a romanilor din Moldova contin afirmatii rusofobe. Asociatia Istoricilor din R. Moldova a considerat ca aceste afirmatii sunt tendentioase, nu corespund realitatii si a facut o declaratie in care exprima pozitia istoricilor moldoveni vizavi de acest subiect.

Discutiile in jurul abordarii aspectelor discutabile in manualele de istorie sunt caracteristice nu numai pentru R. Moldova, ci si pentru alte state, inclusiv Federatia Rusa, unde problema rusofobiei este una extrem de actuala. In prezent, intensitatea unor astfel de polemici a crescut in legatura cu reformarea sistemului administrarii de stat si constructia „verticalei puterii” la nivel de federatie. Discutiile purtate in societatea rusa se refera, in primul rand, la continutul conceptiei national-statale a istoriei. Dar ele sunt, in mare masura, determinate de sfera ideologica, de crearea unei identitati ruse pe baza (re)constructiei trecutului si a memoriei colective.

Asa cum a precizat Asociatia Istoricilor din R. Moldova, in perioada sovietica istoricii, de exemplu, declarau cu multa usurinta ca un popor sau altul ar fi intrat benevol in componenta Imperiului Rus, practica continuata si dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice. Obiectivele statului rus, puse in fata istoricilor profesionisti, sunt determinate, inainte de toate, de problema legitimarii din punct de vedere istoric a continuitatii Federatiei Ruse contemporane in cadrul istoriei multiseculare a statului rus, adica justificarea prezentului prin invocarea trecutului. Interesele geopolitice ale statului rus au amplificat procesul de cautare a legitimarii si justificarii locului si rolului Rusiei in dezvoltarea istorica a societatii si au alimentat interesul sporit al oamenilor de stiinta, in special al istoricilor, de a elucida acest fenomen.

Sunt interesante si schimbarile in standardele educationale de stat din Federatia Rusa (adoptate in 2000) la disciplina Istoria. S-au produs schimbari esentiale in comparatie cu inceputul anilor 1990. In standardele de stat ale primei generatii, Istoria era reprezentata ca Istoria civilizatiilor mondiale, in contextul carora se propunea studierea Istoriei Rusiei. In standardele din 2000 a avut loc insa o schimbare esentiala in directia adoptarii conceptiei national-statale a istoriei, in final, disciplina federala Istoria a fost limitata la Istoria nationala (Istoria Otecestva). Istoriei secolului XX i-a revenit locul central in procesul de predare, volumul acestei componente depasind de 1,5 ori volumul de studiu al celorlalte perioade istorice.

Sistemul educational din Federatia Rusa este axat si astazi in jurul ideii de prezentare a istoriei ruse de pe pozitii imperiale. Aceste idei istoriografice imperiale provoaca adesea reactii negative in unele regiuni ale Rusiei si instiga la manifestari nationaliste din partea popoarelor neruse. Exemple de acest gen exista atat la nivel regional rus (exemplu relevant – Republica Tatarstan), cat si la nivelul CSI (Ucraina, statele din Asia Mijlocie etc.), ca sa nu mai vorbim despre Statele Baltice. In acelasi timp, in multiplele versiuni ale Istoriei Rusiei se observa mentinerea si accentuarea tendintelor nationaliste ruse, a sovinismului velicorus.

Relevanta este situatia din unele regiuni periferice ale Rusiei, in special din Caucazul de Nord. Intr-un sir de manuale editate in Rusia, unele popoare caucaziene sunt tratate ca „banditi” si „tradatori de patrie”. Aceste concluzii se desprind din descrierile tendentioase ale unor momente cruciale din istoria regiunii, bunaoara razboiul din Caucaz, secolul XIX, si deportarile masive ale populatiei autohtone in 1943-1944. Totodata, in manualele elaborate in Caucaz (cu exceptia celor osetine), razboiul din Caucaz este prezentat ca o pagina eroica in istoria popoarelor caucaziene, iar generalii rusi (cazul generalului Ermolov) sunt demonizati. Respingerea conceptiei „intrarii benevole” in componenta Imperiului Rus in folosul „anexarii”, a fost dictata, credem, si de interese politice – lupta autonomiilor pentru ridicarea prestigiului si statutului lor politic si cresterea tendintelor descentralizatoare in Federatia Rusa, in special in anii ’90.

Din aceste considerente, ultimele dau vina pentru razboiul din Caucaz pe administratia tarista, iar pentru deportari – pe regimul stalinist (situatie identica cu cea intalnita in manualele din Republica Moldova: tarismul distruge orice manifestari ale miscarii nationale din Basarabia pe tot parcursul secolului XIX, iar regimul stalinist e vinovat de toate crimele impotriva populatiei RSSM – foamete, represiuni, deportari etc. pe parcursul secolului XX). O asemenea abordare reflecta dinamica relatiilor dintre periferie si centrul federal al Rusiei. O asemenea abordare – obiectiva si echidistanta – nu duce, in opinia specialistilor, la formarea unor stereotipuri negative ce ar putea cultiva sentimentul de rusofobie in manualele de istorie.

Atentionam: nu veti gasi in manualele de istorie din R. Moldova ofense la adresa Rusiei ori elemente de rusofobie, mesajul didactic prevaland asupra celui politic. Am mentionat in repetate randuri ca tratarea problemelor de istorie recenta a R. Moldova nu poate fi facuta complet de catre istorici, deoarece sursele de informatie sunt inaccesibile sau limitate. Orice incercare de acest gen poate sa-l aduca pe cercetator de la istorie la politica. Doar pe baza unei analize ample a documentelor si a rezultatelor reale se va putea da o apreciere istorica a evenimentelor pe care le traim.

Igor Sarov,
doctor in istorie, conferentiar universitar