Timpul.md

Actualitate 12 Octombrie 2015 | 14:28

Deturnarea politică a mișcării “Basarabia e România”

Ca licean în a doua jumătate a anilor ’90 îmi omoram timpul petrecut în mijloacele de transport în comun din București cu un joc: ocheam fiecare zid, gard și tarabă pe care era scris de mână cu vopsea “Basarabia e România” și alcătuiam harta mentală a acestor locuri.

Adăugând duzini întregi de puncte de interes pe GPS-ul minții, multă vreme m-am orientat în oraș după aceste repere. Apoi ca șofer îmi sărea în ochi “Basarabia e România” pe parapeții de pe Valea Oltului, pe indicatoare, pe pereții de stâncă de pe Transfăgărășan sau în orașe cu totul noi pentru mine.

Cu naivitate am crezut că “Basarabia e România” va deveni politică de stat în România după alegerile din 1996. Însă cu un anti-comunism de fațadă și cu eșecuri pe linie în tot ce-și propusese, Convenția Democratică a compromis ideea de asanare morală a societății prin partidele istorice, iar românii s-au întors cu entuziasm la Ion Iliescu din 2000. În Parlamentul României au fost aleși deputați și senatori basarabeni în frunte cu Ilie Ilașcu, dar tema unionistă tot nu a intrat pe agenda politicii la nivel mare. În timp ce partidele naționaliste s-au axat fie pe lupta cu “dușmanul intern” (în cazul PUNR), fie pe dreptatea socială (PRM), o voce care aducea aminte constant despre Basarabia în spațiul public era Adrian Păunescu. Însă partidul său (PSM) urmărea mai curând restaurația comunismului decât orice altceva.

Dacă România nu și-a orientat politica spre Basarabia, măcar Basarabia s-a îndreptat spre noi începând cu 2007. Ce-i drept, nu la nivel de stat, ci individual, căci dubla cetățenie sau pașaportul românesc însemna acces liber spre Occident. Odată cu puseul de bunăstare din România care a cunoscut apogeul în 2008, abia dacă mai interesa tema unionistă pe cineva. Treptat, s-au înlesnit totuși procedurile de acordare a cetățeniei române, iar România a suplimentat masiv numărul de burse pentru studenții moldoveni. Cel care a capitalizat la nivel de imagine aceste firimituri aruncate fraților basarabeni a fost președintele în mandatul căruia s-au întâmplat: Traian Băsescu. Voturile alegătorilor cu dublă cetățenie au contat la alegerile prezidențiale din 2009 și s-a vorbit despre extinderea spațiului politic românesc dincolo de Prut. Nepopularitatea măsurilor de austeritate din anul 2010 a fost decontată politic de Băsescu în România, dar nu și în Repulica Moldova, unde a continuat să fie simpatizat.

Paradoxal, abia după instalarea guvernului USL, România a depășit stadiul podului de flori în relația cu Republica Moldova și a demarat acțiuni pragmatice prin investiții în infrastructura energetică și prin ajutorarea directă a economiei moldovenești, în paralel cu sprijinirea aspirațiilor europene ale Chișinăului. Victor Ponta dezvoltase o relație personală privilegiată cu premierul moldovean Iurie Leancă și curta în mod deschis electoratul din stânga Prutului cu drept de vot la alegerile din România. Programul candidatului PSD la prezidențialele din 2014 menționa “întâlnirea cu fraţii noştri din Republica Moldova în cadrul Uniunii Europene” și extinderea rețelei SMURD peste Prut.

Însă tot Traian Băsescu a încercat marea cu degetul în luna noiembrie 2013, când a anunțat pe neașteptate la o emisiune în direct la TVR că unirea cu Republica Moldova este “următorul proiect de țară pentru România”. Era pentru prima oară când cel mai înalt oficial al statului român articula public tema unionistă fără echivoc! Faptul că o evoca abia după 9 ani în funcție, respectiv cu 12 luni înainte de încheierea mandatului, aducea totuși o umbră cu privirea la sinceritatea acestui demers.

Declarația lui Traian Băsescu a fost secondată mimetic după câteva zile de alta venită din partea lui Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci potențialul prezidențiabil al dreptei, care se revendica drept unionist devotat (“Ca român, n-am cum să nu fiu unionist. Şi ca ieşean”). Chiar dacă Băsescu însuși nu și-a urmat bravada din noiembrie 2013 cu vreo alta asemănătoare până la finalul mandatului, era clar că își lansează o temă importantă, ca un balon de urmărire la rugby, pe care să o reia în funcție de oportunitate în vremea când va fi un ex-președinte de țară la conducerea unui partid mărunt. Cooptarea argatului durduliu Evgheni ca regent în fruntea noului partid prezidențial – PMP – era un alt semnal că Basarabia urma să fie o temă de bătaie pentru Băsescu într-un viitor palpabil.

De la partidul balamuc la partidul balama

Un fost boboc de la Cotroceni ciripește că PMP are ca țintă să devină în 2016 a treia forță din Parlamentul României, postură din care Băsescu va putea fi jucător încă 4 ani. Vrabia mălai visează. PMP va căuta să ciugulească firimiturile lăsate de cele două mari lighioane ale văzduhului politic, PSD și penele – pradon, PNL. La un scor cumulat de 75% aproximativ egal distribuit, niciuna dintre lighioane n-ar avea suficient ca să formeze stolul guvernamental. Iar de aici nevoia de a coopta un partid-balama care să încline balanța majorității într-o parte sau alta. Mesajul unionist scutește PMP de o doctrină în termeni de stânga sau dreapta; s-ar putea alia la fel de bine cu PSD sau cu PNL în funcție de avantajele pe care le-ar obține de la fiecare. Cu cât unul sau celălalt ar avea nevoie de mai multe voturi, cu atât valoarea PMP ca partener va crește. Va forma guvernul cel care va fi dispus să-i cedeze mai mult lui Băsescu. Celălalt, ciocu’ mic în opoziție până la următoarea negociere. Măcar nu va trebui să aștepte până la următoarele alegeri, pentru că partidul-balama poate schimba tabăra după ce va fi obținut destul de la prima gazdă. Asemenea cucului, își hrănește puii pe spezele altora și părăsește cuibul fără preaviz.

Lăsând limba păsărească la o parte, iminenta candidatură a lui Băsescu la primăria Capitalei va ridica profilul PMP de la partidul de 5% la cel de partid cu un scor potențial de două cifre. Cu o notorietate de 100% între bucureșteni și cu contracandidați de rang inferior care își vor disputa între ei voturile anti-Băsescu, fostul președinte al României va beneficia din plin și de una dintre regulile jocului: alegerea primarului dintr-un singur tur de scrutin. Este de ajuns să apese pedala emoțională pe una dintre puținele teme în care a fost consecvent de-a lungul timpului (ex: câinii maidanezi), pentru ca Băsescu să câștige Bucureștiul cu un scor de maxim 35%. Victoria “la mustață” a fost specialitatea lui Băsescu de trei ori până acum, cel mai recent la referendumul din 2012. Va profita de dificultățile istorice ale PSD în București (datorate mineriadelor, în viziunea unora), de lipsa unui candidat carismatic din partea PNL și de creșterea apetitului votanților non-partizani pentru candidații tip Nicușor Dan, propuși de mișcări civice mai degrabă decât de un partid politic.

Fișa postului de primar general al Capitalei nu i-ar impune nicio restricție în a conduce personal PMP, fără un regent. Odinioară, Constituția îl împiedica să conducă PDL din postul de președinte al României, dar Băsescu tot a făcut-o. Cu diagonala tricoloră de primar pe umăr, ar putea să facă politică fără vreo opreliște. Însă primar sau nu, Băsescu va conduce PMP către un scor în alegeri care îi va asigura al treilea număr de mandate în legislatura parlamentară 2016-2020. Și va folosi ca vehicul electoral tema unirii României cu Republica Moldova, pe care deja a dezvăluit-o programatic pe 5 septembrie a.c., la școala de vară PMP.

Deloc întâmplător, Traian Băsescu a folosit luna trecută aceeași sintagmă ca în noiembrie 2013 (“proiect de țară”), care se dorește a fi un cadru de interpretare pentru retorica din 2016. Cu alte cuvinte, în timp ce PSD și PNL se luptă pe teme banale precum Codul Fiscal sau modificarea legii audiovizualului, PMP propune ceva măreț, ceva ce a lipsit României în toți acești ani: un proiect de țară. Un nou fetiș verbal, de data aceasta mai puțin abstract decât “modernizarea statului”. Zgândărirea naționalismului neaoș este o propunere mai suculentă decât tema justiției, în care nici Băsescu nu mai crede.

Basarabia la fel ca Tezaurul: teme de campanie

Faptul că mișcarea “Basarabia e România” a fost adoptată politic de autointitulații populari este ca și cum o adolescentă orfană ar fi adoptată de un bătrân proxenet. În baza antecedentelor celui din urmă, deznodământul este previzibil: o va exploata în interes propriu până la compromitere și apoi o va abandona ca pe o rufă murdară.

Să ne aducem aminte de poziția lui Traian Băsescu în privința Tezaurului României înainte și după ce a devenit președinte. Cât de vehement era în 2003 împotriva lui Adrian Năstase, când majoritatea parlamentară PDSR a fost ratificat Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție cu Rusia, negociat de Năstase în anii ’90, pe care îl acuza de abandonarea Tezaurului în mâinile rușilor. În schimb, după propria sa vizită oficială în capitala Rusiei din februarie 2005, Băsescu afirma “nu sunt un politician român fixat asupra trecutului în relaţiile cu Moscova” și că Tezaurul rămâne o chestiune doar pentru istorici. Băsescu este genul de poltician care ține cu dinții de o temă atâta vreme cât îi aduce un câștig electoral, apoi o lasă deoparte spunând “să ieșim din logica de campanie”.

Un alt președinte al României pe vremea când devenise nepopular în țară și rămăsese în pană de teme interesante – Nicolae Ceaușescu – ridica problema Basarabiei și a Tezaurului cu argumente naționale și istorice în ședința Comitetului Politic Executiv al PCR din noiembrie 1989. Dar când a avut ocazia să pună pe masă subiectul anulării Pactului Ribbentrop-Molotov la întâlnirea cu Gorbaciov două săptămâni mai târziu, Ceaușescu a tăcut mâlc, cel puțin conform stenogramei întrevederii.

Poziția lui Băsescu față de Rusia a fost mereu ambiguă și inconsecventă. Două exemple din ultimele 12 luni: pe de-o parte provoacă gratuit Rusia în scandalul Lukoil, pe de altă parte îi dă dreptate lui Vladimir Putin să susțină regimul Assad în Siria. Acum, când nu mai trebuie să facă pe plan americanilor, își poate declara admirația pentru stilul autoritar al lui Putin, dar și să aibă derapaje naționaliste.

Contrar viziunii geopolitice de secol XIX a lui Traian Băsescu, care anticipa într-o emisiune TV din aprilie 2015, “că Putin va ajunge la gurile Dunării într-un an sau doi”, rușii gândesc pragmatic pentru secolul XXI. Gurile Dunării erau o miză pentru Rusia țaristă pe vremea când avea nevoie de o cale de transport prin care să-și exporte grâul până în centrul Europei. Între timp, Rusia mai mult importă alimente din UE decât exportă, iar câmpiile sale mănoase din sud fac parte acum din Ucraina de vest, cea pro-europeană.

Acum pe bune, chiar e posibilă unirea cu Basarabia?

Mica Unire din 1859 a fost posibilă în apele tulburi care au urmat războiului Crimeii, Independența României din 1877 s-a proclamat în fumul războiului ruso-turc, iar Marea Unire din 1918 s-a realizat în apele tulburi de după Primul Război Mondial. România a scăpat, prin pasivitate și dezinteres, prilejul anului 1991, când scena internațională era din nou tulburată după destrămarea Uniunii Sovietice și a durat ani până s-a clarificat. Ar fi nevoie ca situația internațională să se agite din nou între marile puteri pentru a ne gândi serios la unirea dintre România și Republica Moldova. Iar războiul prin intermediari (proxy war) din Ucraina și Siria între SUA și Rusia este pe cale să creeze o astfel de fereastră de oportunitate.

Nici dacă cele două maluri ale Prutului și-ar declara mâine dorința de unire prin mari plebiscite, acest lucru nu ar fi de ajuns dacă nu vine undă verde de la Kremlin și Casa Albă. Dar în acest context internațional tulbure, România ar putea juca o carte mare, la fel ca în alte momente-cheie din istoria sa, propunând un târg între marile puteri, un trade-off între America și Rusia: în schimbul recunoașterii de către SUA a anexării peninsulei Crimeea la Federația Rusă, Moscova să lase frâu liber Republicii Moldova să se alăture României.

Astfel, NATO ar recunoaște de drept o realitate de facto pe care nu o mai poate schimba (anexarea Crimeii) și ar cere Rusiei cu titlu de despăgubire ca România, stat fidel al alianței, să primească înapoi o provincie istorică de o întindere teritorială și importanță strategică aproximativ echivalentă cu Crimeea. Astfel, relațiile NATO-Rusia se reașează pe coordonate de echilibru geopolitic, fiecare dintre părți ieșind echitabil una în raport cu cealaltă. În momentul de față, câștigul Rusiei este pierderea necompensată a NATO.

Desigur, ar mai fi nevoie un politician român inteligent și vizionar, care să urmărească mai mult decât interesul electoral și care să aibă curajul să taie și să rescrie cu pixul câte un paragraf sau două din caietul de sarcini care îi vine gata dactilografiat de la Ambasada SUA. Un politician suficient de abil să-i facă deopotrivă pe americani și pe ruși să vadă în reunificarea României o situație win-win. Pentru asta, ar fi nevoie să-i cunoască și pe unii, și pe alții la fel de bine și să convingă în același timp la București și la Chișinău că aceasta este calea de urmat pentru binele pe termen lung al poporului român.

Reunificarea – o fi bine, o fi rău…


Dacă unirea cu Republica Moldova este sau nu în avantajul României, va depinde în mare măsură de condițiile care ar fi trasate. În cazul foarte probabil în care o condiție de bază să fie federalizarea (soluție propusă în prezent Ucrainei pentru a-și păstra suveranitatea formală asupra regiunilor Donețk și Lugansk), atunci România poate avea mai mult de pierdut pe termen lung. Odată inclusă organizarea teritorială federală în Constituție, este de anticipat că și alte regiuni o vor cere. Prima va fi Transilvania, iar România va deveni o federație de provincii istorice aidoma Spaniei. Dar fără un liant național cum este Regele Spaniei și cu provincii care se vor antagoniza pe baza ritmului lor de dezvoltare economică diferit, România federală s-ar cutremura din țâțâni la fiecare rând de alegeri, partidele regionale centrifuge limitând Bucureștiul la rang de capitală a Munteniei.

În acest scenariu, s-ar pune întrebarea: după unirea României cu Republica Moldova am trăi într-o țară mai mare sau mai mică? Noroc însă că nu vom fi în această situație pentru că niciun partid nu-și dorește cu adevărat reunificarea și nu este capabil să o pună în practică. Cu atât mai puțin PMP și Traian Băsescu. După anul electoral 2016, “Basarabia e România” va redeveni mișcarea civică așa cum a fost de la bun început.

sursa: contributors.ro

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus