Timpul.md

Editorial 8 Septembrie 2016 | 09:10

Deturnarea statalității

Jalnică aniversarea celor 25 de ani de independență.  

O mână de piticanii politici cu aspirații de „salvatori” și „stabilizatori” s-au împrejmuit cu garduri și cordoane de poliție pentru a se proteja de propriul popor, care nu mai are răbdare să-i suporte. Au încercat unii, care prin 1990 au pus umărul la independență, iar acum ling oasele lui Plahotniuc, să ne convingă că așa este bine, că noi suntem pe cale dreaptă și să ne amintească de meritele lor de altădată. Doar că acești oameni nu înțeleg că ei deja sunt în afara acelui context de statalitate la care au pus umărul, pentru că, de fapt, sunt complici la deturnarea acelei statalități pentru care au luptat și pentru realizarea căreia, în alte circumstanțe, ar fi intrat în istorie. Mă refer expres la Anatol Șalaru și la Mihai Ghimpu.

Că Plahotniuc și anturajul lui banditesc habar nu au ce a însemnat să lupți pentru libertate și independență este clar. Prea mizerabilă condiția din care au ieșit acești șobolani pentru a avea vocație istorică. Alta este însă aspirația „liberală” pentru care ne-am exprimat votul și în care am avut încrederea alternativei de normalitate. Prin urmare, voi proceda la o scurtă recapitulare a acelor începuturi în care s-a clădit independența noastră, pentru a vă convinge că sub ochii noștri se produce o a treia tentativă de deturnare a statalității, în interese cleptocratice, personale și egoiste, chiar dacă sub lozinci și slogane de salvare apocaliptică. Asta în același timp prin explicarea faptului ce înțeleg eu prin noțiunea de statalitate, de la care unor „români” și „unioniști” de profesie, fac bale și le vine turbarea.

R. Moldova este un stat românesc... și punctum

Declarația noastră de independență și rezoluțiile anterioare ale Marilor Adunări Naționale au formulat expres ideea că R. Moldova este un al doilea stat românesc, populaţia majoritară a ţării sunt români, iar istoria ţării este parte integrantă a istoriei românilor. Potrivit acestui punct de vedere, actualele frontiere ale Republicii Moldova au fost modelate de politicile imperiale ale Rusiei ţariste, care a anexat Basarabia românească la 1812, apoi de către politicile expansioniste sovietice în timpul şi după al Doilea Război Mondial. Aceste decizii istorice privesc modelarea geografică şi politică a R. Moldova în contextul politicilor sovietice, care împreună cu antiromânismul, deportările şi rusificarea, au făcut parte din arsenalul Moscovei de deznaţionalizare a românilor din RSSM. Din această perspectivă, rezistenţa românilor din RSSM la aceste politici şi dezintegrarea URSS au făcut imposibilă inocularea „moldovenismului” sovietic, majoritatea populaţiei din republică reuşind să conserve ataşamentul faţă de limba şi identitatea românească. Drept rezultat, independenţa R. Moldova era văzută ca un pas spre reunificarea cu România, urmând calea similară a celor două Germanii. Extrem de influente la sfârşitul anilor 1980 începutul anilor 1990, argumentele liderilor politici şi intelectuali proromâni din R. Moldova şi-au regăsit reflectarea în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova adoptată la 27 august 1991, care proclama independenţa R. Moldova faţă de URSS, condamna anexarea Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rus şi cea din 1940 de către Uniunea Sovietică şi afirma caracterul românesc al noului stat. Această apropiere de România s-a manifestat în adoptarea tricolorului românesc ca drapel de stat, a stemei, a valutei naţionale (leul) şi a imnului „Deşteaptă-te, române” ca imn naţional al R. Moldova. Această influenţă s-a etalat prin menţinerea cursului de „Istoria Românilor” şi a „Limbii române” ca obiecte de studiu în instituţiile preuniversitare şi universitare, în ciuda încercărilor politicienilor „moldovenişti” de a inocula „Istoria Moldovei” şi a înserării în articolul 13 al Constituţiei R. Moldova din 1994 a „Limbii moldoveneşti” ca limbă de stat în Republica Moldova. Adepţii acestei orientări percep Rusia (în diferitele ei forme statale) din perspectiva unui negativism istoric şi o consideră principala ameninţare la adresa independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova.

Deturnarea agrariano-sneguristă-lucinschistă

De la aceste realități frumoase ale începuturilor noastre de independență nu au rămas decât unele simboluri, față de care mai există puțin atașament, pentru că în trei tentative consecutive, ele au fost deturnate, la fel ca și ideea de statalitate românească.

Prima tentativă s-a produs după războiul din Transnistria, când alegerile din 1994 au adus la putere agrarienii, iar Mircea Snegur a inversat discursul de românism spre „moldovenismul” statalist. Potrivit inițiatorilor acestei deturnări, moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, deşi se intersectează în timp, au trasee diferite, pornind uneori chiar de la etnogeneză. Considerat „mort” în contextul destrămării URSS, acest discurs și-a găsit utilitate perioada post-independenţă, de data asta mulându-se pe reperele statalităţii moldoveneşti post-sovietice. Dar atenție, aceasta era doar fațada noii arhitecturi statale, pentru că în realitate acești oameni au dorit să obțină beneficii maxime de la actul de guvernare, prin instituționalizarea sistemul de guvernare sovietic, rămas practic intact și care le-a servit interesele.

Această deturnare capătă importanţă şi vigoare în contextul alegerilor parlamentare din 1994, iar ca punct de reper al inoculării sale poate fi considerat organizarea la 5 februarie 1994 a Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova”. La Congres, preşedintele în exerciţiu Mircea Snegur a denunţat orientarea românească şi a acuzat intelectualitatea de faptul că se îndoieşte de „…legitimitatea şi fundamentele istorice ale dreptului de a fi un stat, de a ne numi poporul moldovenesc”. În acelaşi context a fost reiterată şi teza sovietică a „limbii moldoveneşti” distincte de cea română, iar congresul a constituit începutul unei ideologii oficiale a statului moldovenesc, reprodus ulterior de guvernările agrariene şi comuniste. Promovată de ideologia şi propaganda sovietică, teoria „moldovenismului” şi a „statalităţii moldoveneşti seculare”, a fost preluată şi adaptată noilor circumstanţe politice de agrarieni şi comunişti, în perioadele lor de guvernare în mod special, ca elemente centrale ale construcţiei statului şi identităţii naţionale.

Printre măsurile care confirmă aceasta putem enumera renunţarea la imnul „Deşteaptă-te, române” şi introducerea sintagmei „limba moldovenească” ca limbă de stat în noua constituţie adoptată la 29 iulie 1994. Elementele acestei deturnări se regăsesc şi la preşedintele Petru Lucinschi, care afirma ideea continuităţii milenare a poporului moldovenesc şi seculare a statalităţii, acesta considerând R. Moldova „…exponentul unui popor cu o vechime milenară…o dovadă a celor 640 de ani de la constituirea Ţării Moldovei şi afirmarea sa ca stat”. Dar și de această dată, Lucinschi nu a urmărit decât cultivarea unei baze de putere, perioada respectivă fiind o pepinieră pentru Filat și alții ca el, care vor învăța tehnicile furtului de proporții. Este perioada în care R. Moldova a fost băgată în întuneric la propriu și la figurat, mii de moldoveni luând calea pribegiei, fără a mai reveni vreodată acasă.

Sincopa neocomunistă

După o scurtă perioadă de aparentă redresare, marcată prin reforma administrativă de tip european și încercarea unui traseu de integrare europeană, în 2001 vom asista la cea de-a doua tentativă de deturnare a acestei statalități, fapt concretizat prin continuitatea dintre „moldovenismul statalist” şi argumentaţia istorică de tip sovietic, iar acest fapt în mod expres capătă consistenţă în perioada guvernării PCRM (2001-2009).

După venirea la putere în 2001, autorităţile comuniste nereformate au întreprins măsuri energice în vederea oficializării unei „ideologii moldoveniste”, care au culminat la 19 decembrie 2003 prin adoptarea „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, prin care statul a încercat să-si impună autoritatea asupra „discursului identitar”, proclamând „…continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc”. Potrivit Concepţiei, „…moldovenii sunt naţionalitatea fondatoare a statului, iar împreună cu reprezentanţii altor etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii! (subliniat de autor), beloruşii, rromii, polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei pentru care Republica Moldova este patria lor comună”. Politicul s-a angajat în deturnarea statalității, atât prin unele personalităţi (sau pseudo-personalităţi) cum ar fi I. Druţă sau V. Stati, cât şi prin intermediul publicaţiilor comuniste, susţinute de ex-preşedintele V. Voronin. Ultimul în perioada mandatului său a făcut uz din nou de serviciile scriitorului Ion Druţă (acesta a contribuit la edificarea „moldovenismului” şi în perioada agrariană, un caz ciudat de metamorfozare a unor intelectuali în context post-sovietic), îndemnându-l să contribuie la făurirea „naţiei moldoveneşti”. La fel cum în actualul context Plahotniuc face uz de Ghimpu, Șalaru și alți intelectuali sau pseudointelectuali pentru a-și legitima puterea.

În realitate, clica comunistă a lui Voronin, nu a urmărit alt scop decât menținerea la putere și jefuirea continuă a acestui stat. Călărirea sistemului de justiție, îngrădirea libertății presei și a drepturilor omului, deopotrivă cu instaurarea unui control asupra organelor de represiune și ordine, au creat senzația unui regim autoritar, pentru care Voronin și acoliții lui încă n-au purtat răspundere. Dar acest lucru este firesc, pentru că din acel context au ieșit cei care vor încerca cea de-a treia deturnare a statalității – Plahotniuc, Lupu și Dodon. Este adevărat că aceste deturnări succesive au fost susţinute prin diferite strategii de Federaţia Rusă, pentru care unicul raționament de acțiune este destabilizarea oricărei încercări de apropiere între R. Moldova și Occident.

Ultimul asalt!?

Cea de-a treia tentativă de deturnare a statalității a fost prefigurată de o perioadă a speranței. Poate că acest lucru face încă dificilă acceptarea ideii că băieții actuali de la putere nu sunt chiar așa de răi. Între 2009 și ianuarie 2016 noi am fost martorii unui spectacol grotesc în care sub înalta protecție a lumii occidentale și sub acoperirea ideii de integrare europeană, Filat și Plahotniuc au împărțit sferele de influență și au procedat la marele jaf al statului. Pentru că problema nu este doar în miliard, ci în acel climat de corupție și mulgere a cetățeanului acestei țări în fiecare situație de contact cu instituțiile statului. După instaurarea Guvernului Filip, R. Moldova nu mai este un stat. Nici măcar unul eșuat. Este o votcină aflată la cheremul unui oligarh și a anturajului său, care prin intermediul șantajului, corupției, amenințărilor, populismului și manipulării au sechestrat trei milioane de oameni, într-un țarc asemenea gardului de sârmă din PMAN, și pe care își poate permite să-i gazeze sau bate cu bâtele dacă nu sunt cuminți. Dar istoria arată că astfel de reacții denotă începutul sfârșitului. Asta a pățit Gorbaciov când a intrat cu tancurile în Riga și Vilnius, dar și mai rău a pățit Ceaușescu când a încercat să reprime revolta de la Timișoara. Noi nu suntem nici Coreea de Nord, nici Cuba. Suntem în mijlocul Europei și am trăit deja libertatea, pentru a redeveni animale.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus