Timpul.md

Comentariu 29 Septembrie 2010 | 05:07

Dictatorul nostru, un fel de Racosa…

Care e cea mai săracă ţară de pe pământ? Moldova? Dar la acest calificativ mai pretinde şi micul stat din continentul negru - Africa Centrală. Alta e întrebarea: de ce aceste ţărişoare, situate în centrul a două bătrâne continente, au ajuns în asemenea hal? Noi avem pământuri mănoase şi oameni harnici, iar cei din Africa Centrală dispun de mine bogate în aur şi diamante, cultivă bumbac şi cafea, dar suntem mai nenorociţi decât acei pe care natura nu i-a milostivit cu astfel de condiţii.

De ce? Răspunsul e unul pentru ambele ţărişoare: fiindcă şi una şi alta au fost colonii imperiale, iar mai apoi, devenind independente, mulţi ani au fost guvernate de regimuri totalitare, care, precum se ştie, sunt călăuza pauperizării. De ce dictatura devine moaşa pauperizării? Pentru că, precum ne-a dovedit-o cu prisosinţă istoria societăţii umane, dictatorii, de regulă, sunt personalităţi bolnave, vanitoase, degradate, pline de cruzime şi ipocrizie (Stalin, Pinochet, Pol Pot, ambii soţi Ceauşescu ş.a.). Noi l-am avut pe Voronin, iar cei din Africa – pe Racosa. În istoria postbelică, alte două ţărişoare mici – Cehia, în Europa, şi Africa de Sud, pe continentul negru – au avut pe tron personalităţi nobile ca Havel şi Mandela, care şi-au scos popoarele din nevoi, le-au insuflat demnitate şi încredere în ziua de mâine.

Mă voi referi la practica demnitarului Republicii Africa Centrală - „împăratul” Racosa. Republica Africa Centrală, stat creat de francezi în 1960, e o aşchie din întinsul Platou Sudanez ce făcea parte din colonia franceză Africa Ecuatorială Centrală. În urma unei lupte îndelungate, acest teritoriu e declarat stat independent. Franţa, însă, îl include imediat, ca şi pe alte foste colonii africane, în aşa-zisa Comunitate Franceză (un fel de CSI). Ca orişicare stat ce se respectă, îşi creează Parlamentul şi Consiliul de miniştri. Din nefericire, în 1962, în fruntea acestor două organisme, francezii îl cocoţează pe un fost canibal din triburile Bantu, pe care îl şcoliseră într-o instituţie militară din Paris şi care primise botezul de luptă în jungla vietnameză, de unde se întorsese cu galoane de căpitan pe umeri şi cu două ordine pe piept. Curând devine comandantul suprem al forţelor armate, îl incomoda însă gradul militar. „Ce fel de comandant suprem poţi să fii, cu grad de căpitan?”. Imediat şi-a atribuit gradul de mareşal. Dar şi asta i se păru umilitor. Amintindu-şi că în anii şederii sale la Paris auzise câte ceva despre împăratul Franţei, Napoleon, îşi zise: „Dacă un pârlit de caporal corsican s-a declarat împărat, de ce eu, un mareşal, n-aş putea purta pe cap coroană împărătească? Fără a sta mult pe gânduri, în anul 1977, o făcu şi pe asta.

În ţărişoară lucrurile se agravau. Sărăcia devenise mai lucie decât pe timpul când era colonie. Foştii colonişti dobândeau aur şi diamante, cultivau bumbac şi cafea pe care le exportau, obţinând venituri fabuloase. Cu o parte din ele, bineînţeles, se chivernisea şi „mareşalul-împărat”, care, în scurt timp, deveni cel mai bogat om al continentului.
Putrezi de bogaţi deveniră şi fiii lui mai mari. Avea 36 de copii de la 17 soţii. Populaţia, sărăcită la culme şi permanent ameninţată cu arestări şi închisori, îşi lua lumea în cap şi pornea în cele patru părţi ale lumii. Pe împărat acest fenomen nu-l deranja. Ba din contra, îl bucura, căci, după cum susţinea el, cei care părăseau vatra strămoşească erau din triburile sudaneze şi puneau ţara în pericol, vrând s-o alipească Sudanului.

Cu timpul, el deveni şi mai vanitos. Avea o satisfacţie deosebită să-l viziteze pe prietenul său, demnitarul Libiei, Gaddafi. Şi mai avea o mare slăbiciune - îi plăceau la nebunie sindrofiile. Toate onomasticele soţiilor şi ale copiilor le prăznuia în cele mai luxoase restaurante din Damasc, Cairo, Paris. (Voronin al nostru le asalta pe cele din Grecia, Cehia, Odesa, Viena.)

Pauperismul cumplit şi dezmăţul aparatului administrativ fac ca, într-o bună zi, pe când monarhul se găsea în ospeţe la Gaddafi, opoziţia să ocupe palatul prezidenţial, iar pe împărat să-l declare detronat. De teamă să nu fie executat, monarhul îşi găsi refugiu la un alt prieten al său, dictatorul din Coasta de Fildeş. Curând însă fu capturat şi învinuit de omucidere în masă. I se declară pedeapsa capitală. Totuşi, în 1988, în ţărişoară apare un nou preşedinte, care a anulat pedeapsa capitală. Astfel, „mareşalul-împărat” a supravieţuit în captivitate până în 1996, când, în urma unui atac de cord, îşi dădu obştescul sfârşit.

Gheorghe Măgură

P.S. Dragi cititori, vă rog să înţelegeţi ce am vrut să spun prin acest exemplu.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus