Timpul.md

Actualitate 9 Octombrie 2018 | 07:27

Diferențele între stânga politică din R. Moldova şi cea din Occident

În comparaţie cu proeuropenismul stângii din țările occidentale, stânga moldovenească este incapabilă de a renunța la complexele afilierii sale totale față de Kremlin

În articolul precedent, am încercat să analizăm poziționarea doctrinară (dacă există) a socialiștilor moldoveni și am ajuns la concluzia că acolo, la fel ca şi în cazul altor forțe de pe stânga eșichierului politic din R. Moldova, numai de doctrină și de coerență nu poate fi vorba.

Deși în mod evident nu există niciun grad de comparație între tradițiile politice din Occident și balamucul identitar-doctrinar de la noi, pe care unii îl numesc și „politică”, vom aduce totuși câteva exemple care ilustrează modul de operare al stângii politice în societățile din Vest, pentru o comparație cu ceea ce se întâmplă la noi. Nu avem în niciun caz pretenția de a face o enumerare exhaustivă a trăsăturilor acestui segment, însă vom stărui asupra unor aspecte pe care le considerăm pertinente în legătură cu viața politică de la noi.

Despre „principii și valori”

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în R. Moldova, partidele de stânga din Occident chiar sunt bazate pe principii și valori... de stânga (!). De la moderații social-democrați până la radicalii de sorginte marxistă, forțele politice de stânga din Vest își fondează documentele programatice pe o serie de concepte care pot fi găsite în orice manual de politologie, la capitolul „doctrine și ideologii de stânga”. De la lupta de clasă și naționalizarea mijloacelor de producție (în cazul partidelor radicale) și până la promovarea unei societăți egalitare și redistribuirea mai eficientă a resurselor (în cazul partidelor moderate), marile principii, pe care stânga occidentală își bazează acțiunea politică, pornesc de la același trunchi comun și sunt în linii mari coerente cu parcursul istoric al stângii din ultimul secol și jumătate. În acest context, este de neînchipuit ca liderul unui mare partid de stânga dintr-o țară occidentală să fi promovat în tinerețile sale o măsură de dreapta, liberală. Ne referim aici la introducerea de către Igor Dodon, pe vremea când era ministru al Economiei în perioada guvernării PCRM, a cotei zero la impozitul pe profitul întreprinderilor comerciale. O măsură, de altfel, necesară la acea vreme (probabil singurul lucru bun, pe care l-a făcut Dodon în viața sa), care a contribuit la relansarea economiei R. Moldova, dar care nu are nimic în comun nici cu comunismul, nici cu dragostea mai nouă și mai târzie a lui Dodon faţă de socialism.

O altă constantă a stângii occidentale, de-a lungul timpului, este poziționarea permanentă în favoarea secularizării, a deetatizării cultelor religioase. Încă la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, statele occidentale și-au proclamat caracterul laic și au implementat o serie de măsuri concrete pentru separarea de facto a instituțiilor de stat de orice tip de influență din partea cultelor religioase. În R. Moldova însă mandatele de guvernare ale PCRM au fost sinonime cu o apropiere evidentă între instituțiile de stat și Biserica Ortodoxă.

Despre „parcursul proeuropean”

În Occident, ponderea partidelor politice de stânga a crescut, în mod esențial, în perioada interbelică, când aceste forțe ofereau electoratului o alternativă față de partidele radicale și extremiste de dreapta (fasciștii în Italia, naziștii în Germania etc.). Imediat, după cel de-al doilea război mondial, în mai multe țări occidentale, partidele social-democrate, socialiste și comuniste au crescut masiv în alegeri, ajungând în unele cazuri chiar și la guvernare. Acest lucru se datora, în mare parte, rolului important pe care l-au jucat partidele de stânga în organizarea rezistenței antinaziste. Totodată, stânga moderată din primii ani de după război, asigurând continuitatea viziunilor sale pacifiste și internaționaliste, a sprijinit activ ideea unei Europe unite în jurul valorilor comune, a neadmiterii repetării unui război pe continentul european, a consolidării statelor democratice și a respectării drepturilor fundamentale ale omului. Numai datorită unui larg consens între forțele de dreapta și cele de stânga în privința procesului de integrare europeană a fost posibilă întreaga construcție europeană, care a debutat cu constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului la începutul anilor 1950. Rolul stângii europene în edificarea instituțiilor europene a fost unul esențial, aceste forțe punând pe primul loc interesul statelor lor și interesul european comun, chiar dacă „țara comunismului triumfător” (URSS) transmitea în Europa semnale de cu totul altă natură, care se opuneau (și atunci, ca și în prezent, de altfel) oricărei încercări de consolidare a Europei democratice și libere. De fapt, în deceniile în care s-a constituit și s-a consolidat ceea ce se cheamă astăzi Uniunea Europeană (1950-1980), în țările occidentale s-a produs separarea definitivă între forțele de stânga moderate - social-democrate, apărătoare ale intereselor naționale și europene și libere de complexele totalitare – și micropartidele stângii radicale, care au decis să rămână întru totul fidele indicațiilor provenite de la „fratele mai mare” sovietic.

Poziționarea stângii moderate occidentale pe făgașul proeuropean a permis modernizarea acestor partide, prin condamnarea deschisă a totalitarismului de tip sovietic și promovarea unor politici de stânga, dar totodată epurate de complexele utopismului de tip marxist sau (și mai rău!) stalinist.

La fel, ca și în cazul „principiilor și valorilor”, enunțate mai devreme, nu putem să nu remarcăm diferența între proeuropenismul stângii din țările occidentale și poziționarea radical antieuropeană a stângii din R. Moldova. În pofida unei „cotituri” întreprinse de PCRM-ul lui Voronin în 2005, tot ce a urmat a demonstrat, că stânga moldovenească este incapabilă de a renunța la complexele afilierii sale totale față de Kremlin. E și acesta un fel de a promova interesul național, doar că în cazul PCRM și ulterior al PSRM este vorba exclusiv de interesul național al Federației Ruse.

Despre politică vs. geopolitică și populism

Deși nu a fost deloc simplu, marile partide europene de stânga au reușit, după cel de-al Doilea Război Mondial, să se debaraseze de îmbrățișarea sufocantă a comunismului sovietic și să adopte o abordare realistă a vieții politice. Discursul forțelor politice social-democrate și socialiste a devenit mult mai moderat decât cel din perioada interbelică, eliminând aproape în totalitate elementele marxismului radical ortodox în favoarea unor propuneri mult mai fezabile și, prin urmare, mult mai acceptabile la nivelul maselor largi de alegători de stânga. Unul dintre efectele acestei transformări a fost depășirea paradigmei geopolitice: militantismul de stânga a încetat să mai fie sinonim în Occident cu atașamentul necondiționat față de URSS și de „lagărul socialist”, în general. Și doar partea cea mai radicală a mișcărilor de stânga - cea care s-a opus cu vehemență acestei transformări modernizatoare – a rămas până în zilele noastre ancorată într-un discurs arhaic, bazat pe promovarea unor idei, care nu mai au cum să devină realitate în condițiile lumii contemporane.

Fidelă unei simbolistici care era „la modă”, acum şapte sau opt decenii, această stângă radicală și-a păstrat poziționarea geopolitică pe care a adoptat-o în perioada sa de glorie: aversiunea vizavi de proiectul construcției europene și o simpatie nedisimulată față de regimurile autoritare.

Din fericire, ponderea acestor mișcări radicale de stânga este destul de scăzută, ele fiind reduse la condiția de forțe politice marginale, care îmbogățesc peisajul politic prin caracterul lor pitoresc, dar nu au capacitatea de a-l influența la modul serios. Utopismul discursului politic și legăturile dubioase cu regimurile nedemocratice din lumea întreagă poziționează stânga radicală alături de dreapta radicală și extremistă, și pe toate la un loc în același conglomerat populist. Deși în ultimii ani a putut fi constatată o anumită revigorare a mișcărilor populiste în mai multe țări occidentale, totuși se pare că tendința spre populism este mai mult cauzată de criza sistemică pe care o traversează sistemul politic și social occidental, decât de constituirea unei baze sociale temeinice a mișcărilor populiste. Este vorba mai degrabă de un fenomen pasager, un soi de „criză a adolescenței” prin care trece Uniunea Europeană și de care încearcă să profite tot felul de personaje caricaturale.

Aplicată la cazul R. Moldova, această grilă de lectură ne permite să determinăm caracterul populist al stângii politice reprezentate de Dodon și acoliții săi, care își construiește întregul discurs pe antagonismul Est-Vest și obține în acest fel dividende politice considerabile. Problema lui Dodon este că o astfel de poziționare nu poate fi altfel decât una de foarte scurtă durată. În momentul în care Uniunea Europeană va depăși criza cu care se confruntă în ultimii ani, vor pleca definitiv în istorie și mișcările politice populiste - atât cele din statele membre ale UE, cât și cele din țările periferice Uniunii.

Dorin Dușciac,
Paris, Franța

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus