Timpul.md

Interviu 24 Februarie 2014 | 07:55

Dina Cocea: „Pentru două ore am fost mama lui Ștefan și am apărat Moldova”

Deși nu-i place să ofere interviuri, fiindcă prețuiește mai mult cele două ore petrecute pe scenă și, în rest, „absolut nimic nu contează pentru un actor”, Dina Cocea a povestit despre pasiunea sa pentru teatru și despre cum a decurs viața de artist în cei 50 de ani dedicați scenei.  

- Se spune că prezența dvs. pe scenă se datorează foarte mult tatălui. Este adevărat?
- Eu am fost copil de trupă de la 12 ani în Cernăuți, la „8 vânători”. Tata a fost solist în fanfară, dar a învățat să cânte și la toate instrumentele cu coarde, la acordeon și baian. Am vrut să învăț și eu muzica. Dar tata mi-a spus: „Fetița mea, nu ai urechea lui Lucian, a fratelui”.

El a văzut altceva în mine. În urma unui accident, când aveam cinci ani, am stat foarte mult la pat. Atunci tata m-a învățat să citesc. La șase ani mergeam deja la școală, iar la 16 ani eram deja la conservator. Eram cea mai micuță. Tata îmi aducea cărțulii de la bibliotecă, iar eu căutam piese. Mă ascundeam după sobă și citeam piese. Niște piese aiurea, cu nemți. Luam și îi interpretam pe toți în șoaptă. Îmi plăcea tot ce era legat de asta, deși nu înțelegeam nimic.

După ce-am mai crescut, fugeam duminicile la teatru, în Cernăuți. Nu aveam transport. Umblam desculță prin pădure foarte mult, dar făceam 12 kilometri până în centru, la teatru, foarte ușor. Părinții nici nu știau. Eu îmi făceam economii din ce-mi dădea tata. Asta a fost dragoste. Ulterior l-am convins pe tata să mă învețe muzica. El a început de la mandolină, pe urmă am trecut la vioară și acordeon. Acordeonul mi-a plăcut cel mai mult. Și aveam succese foarte frumoase, îmi plăcea să stau ore întregi să mă ocup.
Tata n-a crezut că o să ajung actriță. El credea că o să ajung o acordeonistă foarte bună. Asta a fost. Dar mi-a plăcut. Dar de ce mi-a plăcut? Nu știu nici până acum.

- Unde ați jucat primul spectacol? La Bălți, la Teatrul „Vasile Alecsandri”?
- Nu. Eu consider primul spectacol cel pe care l-am jucat la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Teatrul din Bălți, când eram studentă, avea nevoie de o actriță care să meargă în deplasări, pe trei luni de zile. Și eu am acceptat. Primul meu rol important, la un spectacol de amploare, a fost „Mascarada” de Lermontov. Acesta a fost debutul meu. Primul pas pe care l-am făcut. După asta a urmat turneul la Leningrad (Sankt Petersburg – n.red.). Pe urmă am fost Iulia, în „Ovidiu”, Lucie din „Opera de trei parale”.

- Unii spun că rolul care v-a consacrat a fost Julieta, alții – Pepi Ciorap Lung. Dvs. care credeți că este?
- Pentru mine toate rolurile au fost precum copiii mei. În unele recenzii se spunea că spectacolul „Mascarada” a fost o revelație pentru toată Moldova. Un ziar de la Leningrad scria că cea mai frumoasă descoperire pentru publicul de acolo a fost, probabil, tânăra actriță în rolul Iuliei, Dina Cocea. Nu știu. Pepi Ciorap Lung, în general, era un spectacol de o mare amploare. Aveam impresia că balcoanele o să cadă, copiii stăteau în picioare, Nicolae Darie și Vladimir Cobasnean, cei care jucau rolul „bandiților” și care-mi furau geamantanul, au fost bătuți de mai multe ori. O dată nu puteau scăpa din cauza gloatei care s-a aruncat asupra lor și-i băteau și le rupeau geamantanul și strigau „Pepi, Pepi!”. Primeam teancuri de scrisori de la băieței îndrăgostiți. Ei nu știau că nu sunt copil, nu-și dădeau seama. Fiecare îmi aducea fie câte o bomboană, fie niște pesmeți. N-aș putea alege un rol. Eu am avut norocul să nu joc doar un fel de teatru. Atunci când un actor mănâncă aceeași mâncare, asta e moartea lui. Regizorul trebuie să-l încerce, să-l oprească. Un alt mare noroc al meu a fost că eu am lucrat cu foarte mulți regizori diferiți, străini. Eu n-am fost protejata unui regizor.

- Ați jucat și în filme. Cum ați descrie această experiență?
- Eu consider că nu sunt făcută pentru filme, pentru că nu-mi place televiziunea. Eu nu sunt pentru filme, chiar dacă am jucat în unele. Mie îmi place scena. Acolo eu știu că sunt și frumoasă, și scenică. Eu sunt o actriță de teatru.

- Ați menționat influența criticilor de teatru asupra opiniei publice, în trecut. Ce părere aveți despre activitatea acestora în prezent?
- De exemplu, de multe ori, criticii noștri nu îndrăznesc să spună adevărul în față, o făceau mai voalat. Nu mai este critica ceea de care ai putea să ții cont. Critica severă. E nevoie, totuși, să se deschidă ochii. Înainte, o dată pe an, critici din toate republicile veneau să privească toate spectacolele de la toate teatrele. Apoi începeau discuțiile, dezbaterile. Fiecare critic avea ceva notat. Atunci un actor putea fi ridicat în slăvi sau distrus. Asta a fost o perioadă bună. Criticii noștri au rămas puțini. Acum, însă, e nevoie de un ochi proaspăt permanent.

- Dacă ați fi critic, ce-ați spune despre teatrul din Republica Moldova?
- Aș zice că peștele se strică de la cap. De câte ori urmăresc ședințele lor, mă uit cum se bat. Despre cultură – nu, niciun cuvânt. Cultură nu este, nu există pentru ei. Ce să cerem, ce să spunem despre teatre, ce să vorbim dacă suntem copiii nimănui? Eu vorbesc despre ceea ce se face în toată cultura. Un scriitor, dacă nu are bani, nu poate edita o carte.

Dacă aș fi critic de teatru, aș începe de mai sus un pic critica. Pentru că tineretul e zăpăcit, are nevoie de bani, de o căsuță. Să aibă o familie. Eu, de exemplu, 50 de ani am lucrat și am o pensie de 1100. Dacă n-aș lucra, ar fi mai rău.

- Dacă ați putea să le doriți ceva tinerilor artiști din țară, ce le-ați spune?
- Doamne, eu în primul rând le doresc să rămână frumoși la suflet. În pofida a tot ce se întâmplă, când ieșim în scenă, să uităm de tot. Eu am fost fericită. Eu am fost Doamna Moldovei. Pentru două ore, am fost mama lui Ștefan și am apărat Moldova. Ce profesie poate să fie mai frumoasă? Am fost prințesă, nepoata lui Cezar, Ioana d’Arc, am dus o armată la luptă. Am zburat din secol în secol până-n secolul lui Shakespeare.

Să se gândească bine atunci când aleg să fie actori. Tata-mi spunea că „e o profesie grea, dacă ți-ai ales-o, uită de tot. Familia e pe alt loc”. Greutăți sunt, dar frumusețe este mai multă.

Le doresc multă speranță, căci dacă-ți dorești mult, o să se împlinească.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus