Timpul.md

Cultură 31 August 2020 | 19:36

Distrugerea unui mit: Elveția tetralingvă

Peter Wunderli, «Destruktion eines Mythos: Die viersprachige Schweiz» [trad. rom.: «Distrugerea unui mit: Elveţia tetralingvă»], în: Akademie-Journal 2/2001, p. 15-19, trad. rom. de Alina Zorile

CU DRAG PENTRU LIMBA ROMÂNĂ,

In memoriam:
prof. dr. Mioara Avram,
academician, prof. dr. Peter Wunderli,
academician, prof. dr. Anatol Ciobanu

Prefaţă: despre autor

Regretatul prof. dr. Peter Wunderli de la Universitatea Heinrich-Heine din Düsseldorf (Germania) a fost un nume notoriu în lingvistică, membru al Academiei de Ştiinţe din Germania, al Academiei de Ştiinţe din Elveţia, ex-preşedintele comisiei pentru înmînarea prestigioaselor premii „Herder”, ex-redactor-şef de peste 10 ani al renumitei reviste internaţionale de lingvistică „Vox Romanica”, membru în comisii de elaborare a dicţionarelor etc. etc.

Opera sa ştiinţifică include zeci de volume, sute de articole, recenzii, redactări de omagii etc. Nici un domeniu al lingvisticii nu i-a scăpat ochiului său critic: istoria limbii, aspectele sincronice ale limbii la toate nivelele. Un loc aparte în studiile sale îl are descrierea operei lui Ferdinand de Saussure, preluîndu-i metoda şi îmbogăţind-o. Şi last but not least, e de amintit aici pasiunea sa pentru filologie.

Peter Wunderli a fost un profesor excelent, un coordonator de lucrări de doctorat, de doctor docent etc. A fost unul dintre cei mai mari lingvişti ai sec. XX-XXI. A fost un bun prieten de-al profesorului Coşeriu şi interpret al operei coşeriene.

Îi mulţumim profesorului Wunderli pentru amabilitatea cu care ne-a încredinţat traducerea acestui articol important de sociolingvistică.

Pe 27 martie 2019 academicianul Peter Wunderli ne-a părăsit pentru totdeauna, plecînd la prietenii săi: Eugeniu Coșeriu, Emanuel Vasiliu, Rudolf Engler, Marc Wilmet, Marius Sala, Andrei Avram, Dumitru Copceag (basarabeanul care a lucrat la catedra de romanistică condusă de profesorul Wunderli). A studiat romanistica (inclusiv româna) și anglistica la Universitatea din Zürich cu cei mai mari profesori ai timpului său și a devenit, la rîndul său, o somitate în domeniu și un mare, mare profesor.

Peter Wunderli a fost un mare prieten al românilor. Îi aprecia foart mult pe români. Vorbea cu drag româna, citea ziare românești din internet, se interesa de situația politică și lingvistică de la noi. Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-i fie țărîna ușoară.

Rezumat

Studiul „Distrugerea unui mit: Elveţia tetralingvă” este unul sociolingvistic, în care sunt discutate raporturile lingvistice în Elveţia, problemele Elveţiei multilingve: aspecte referitoare la cele 4 limbi de bază, dar şi la dialectele retoromanei şi dialectul german – alemanic etc. Autorul se referă şi la măsurile politice luate pentru protejarea celor patru limbi, deşi consideră că problemele nu sunt nici pe departe rezolvate. Ba mai mult, lucrurile se complică prin predarea englezei ca limbă de comunicare între vorbitorii celor patru limbi etc.

Peter Wunderli vorbeşte şi despre „monolingvismul principial al elveţienilor”.

Imaginea care se creează în străinătate despre raporturile lingvistice în Elveţia este adesea departe de orice realitate, respectiv colportează o legendă, care – dacă ar corespunde realităţii – ar trebui să-l facă pe fiecare elveţian să surâdă: mă refer la basmul că fiecare elveţian creşte trilingv (sau, cel puţin, bilingv). Chiar şi cei «edificaţi » puţin, care cunosc monolingvismul principial al elveţienilor, sunt adesea de părerea că predarea limbilor străine ale ţării s-ar începe, totuşi, prea devreme şi s-ar practica atât de intensiv, încât la absolvirea şcolii fiecare elveţian ar fi de facto (rom. de fapt) bilingv, dacă nu chiar trilingv . Desigur, este adevărat că până în prezent în Elveţia s-a încercat ca limbile străine ale ţării să fie predate intensiv: cel puţin una, dacă nu chiar două dintre limbile ţării, dar nici pe departe atât de intensiv, încât să se ajungă la un bilingvism sau multilingvism real. Predarea limbilor străine începe, de regulă, abia după al patrulea, în parte, chiar după al şaselea an şcolar şi numărul de ore nu este atât de mare, încât, până la sfârşitul perioadei şcolare obligatorii, să ne aşteptăm la rezultate de-a dreptul solide şi durabile. La aceasta mai adăugăm şi faptul că există deosebiri tranşante între tipurile de şcoli, iar despre o predare într-adevăr bună a limbilor străine ar putea fi vorba doar în licee.

Problemele

Prin aceasta nu sunt numite nici pe departe toate problemele unei Elveţii multilingve. Pe de o parte, trebuie să ne referim la faptul că în Elveţia există nu doar cele trei limbi «mari» ale ţării: germana, franceza şi italiana, care au «o zonă de influenţă» puternică lingvistică şi culturală în afara graniţei, ci şi retoromana (romanşa confederală), căreia îi lipseşte un astfel de suport : o limbă mică, care mai este vorbită de doar vreo 50.000 de locuitori şi care se împarte în cinci idiomuri regionale, fiecare cu limba sa scrisă (sursilvana, sutsilvana, surmirana, engadineza de sus [puter], engadineza de jos [vallader].

Dar tocmai ţinând cont de faptul că retoromana este o limbă mică, cea mai mică, ea necesită o îngrijire şi o supraveghere specială, deoarece, din punct de vedere sociolingvistic, are o funcţie destul de importantă, mai întâi de toate, de identificare.

De cele mai multe ori, Elveţia este lăudată datorită păcii lingvistice (de exemplu, în opoziţie cu Belgia, cu Italia de nord etc.) şi prezentată drept model. La aceasta se trece cu vederea faptul că în prezent în Elveţia există probleme destul de mari de natură socială şi sociolingvistică între grupurile de limbi izolate şi că aceste probleme, în parte, continuă să existe şi în cadrul fiecărui grup lingvistic, aşa încât s-a vorbit deja despre o situaţie aproape de criză. Este evident că grupurile de limbi romanice (retoromana, italiana şi franceza) se simt constrânse şi ameninţate (în mod diferit) de superioritatea numerică a germanei. În interiorul spaţiului în care se vorbeşte germana (alemanica) există controverse solide între reprezentanţii dialectului şi susţinătorii limbii literare. Şi în regiunea retoromană, la fronturile comune existente de demult între reprezentanţii varietăţilor separate începând cu 1982 s-a asociat un nou front: acela al noii limbi (artificiale) standard Rumantsch grischun (rom. romanşa grizonă), care anume de către intelectuali adesea este salutată şi acceptată, dar în rândul maselor populare se bucură de o simpatie mai redusă şi a cărei folosire adesea este privită ca trădare a tradiţiei autohtone retoromane şi a patrimoniului cultural istoric bogat.

Multilingvismul elveţian este, în mare măsură, problematic, iar sub o aparenţă de-a dreptul prietenoasă, care iese în evidenţă, se ascunde un vulcan clocotind, care poate izbucni în orice moment. Ca să ne dăm seama de aceasta este suficient, de fapt, să aruncăm o privire asupra presei (în sens larg). Semnificativ este deja faptul că după antologia din 1982 coordonată de către R. Schläpfer Elveţia tetralingvă, în acelaşi an a urmat volumul diferit de acesta din punct de vedere polemic Elveţia vorbitoare de 2½ limbi de H. R. Dörig şi Chr. Reichenau: părerii devenite aproape mit a unei Elveţii în care conlocuiesc, în mare măsură, în armonie şi schimb fructuos patru grupuri diferite de limbi, îi este opusă imaginea unui multilingvism ameninţat şi este explicat pericolul morţii, încetul cu încetul, a componentelor lingvistice şi culturale izolate. Acest pericol continuă să existe, chiar s-a agravat considerabil după cum arată articolul «Situaţia lingvistică în sudul Elveţiei» de Ottavio Lurati în a doua ediţie a volumului Elveţia tetralingvă (2000).

Măsuri politice

Discuţia purtată mai întâi de către specialişti despre multilingvismul elveţian şi-a găsit apoi expresia şi în politică: în 1985/86 în parlament şi în camera deputaţilor a fost aprobată şi votată unanim o moţiune a parlamentarului M. Bundi, care avea ca scop revizuirea articolului despre limbi (§ 116) din constituţia federală şi care trebuia să servească la a asigura mai multă protecţie şi promovare părţilor ameninţate ale tetralingvismului elveţian. Raportul experţilor în numele conducerii, în continuarea celor amintite mai sus, a fost întocmit şi dat publicităţii în septembrie de către grupul de lucru sub conducerea lui P. Saladin. Această documentare cuprinzătoare a acordat discuţiei o nouă dinamică şi, în final, a dus la votarea, pe 10 martie 1996, unei noi redactări a articolului privitor la limbi de către popor şi parlament, care, mai întâi de toate, ţine cont de interesul celor mai slabe componente ale tetralingvismului elveţian, al retoromanei şi italienei.

Prin aceasta s-a realizat măcar un mare progres referitor la conştientizarea general elveţiană a problematicii limbilor, dar, în realitate, nu s-a soluţionat niciuna dintre probleme.

Retoromana

Deosebit de fragilă este situaţia retoromanei, a cărei existenţă, fără îndoială, este ameninţată. Această criză este motivată, în primul rând, de spaţiul geografic limitat şi de numărul mic de vorbitori. Romanşa confederală se vorbeşte astăzi numai într-o parte a cantonului Graubünden. Cu greu mai putem adăuga şi faptul că regiunea romanşei confederale în prezent nu mai este realmente unitară, ci se împarte în mai multe regiuni parţiale, separate una de alta prin teritorii germane. Numărul mic de vorbitori se corelează cu spaţiile mici. Doar 22 de % din populaţia confederală a putut fi considerată în 1980 ca vorbitoare de limbi romanice. Şi din totalul de cca 50.000 de retoromani din Elveţia doar cca 30.000 mai locuiesc în cantonul Graubünden, în timp ce restul domiciliază într-un mediu vorbitor de altă limbă şi prin aceasta au fost şi sunt expuşi unei presiuni de asimilare puternice. În fine, trebuie să fie amintit faptul că, Graubünden (mai întâi de toate, partea vorbitoare de romanică) este o regiune slab dezvoltată economic. Acest fapt duce în consecinţă la o dependenţă foarte puternică faţă de Elveţia germană dominantă, ceea ce se răsfrânge şi în domeniul lingvistic: limba economiei este germana, nu mai puţin bine stau lucrurile şi în domeniul administraţiei.

Italiana

Comparată cu retoromana, situaţia italienei în Elveţia pare a fi de-a dreptul strălucită; în comparaţie cu franceza şi germana, din contra, se văd o serie de diminuări esenţiale. Italiana cuprinde, în special, regiunile situate la sud de Alpi, aşadar o parte relativ mică a ţării, respectiv mic este şi numărul vorbitorilor nativi ai italienei: în 1980 erau în toată ţara 4,5%; prin adăugarea muncitorilor şi sezonierilor proveniţi din Italia, se ajunge la 9,8% de locuitori.
– La această diminuare numerică se mai adaugă un deficit topografic: Puschlav şi Bergell sunt separate de restul regiunii vorbitoare de italiană din Elveţia, iar regiunea este foarte prăpăstioasă şi împovărată din cauza legăturilor rutiere complicate. Din punct de vedere economic, Elveţia vorbitoare de italiană a fost iniţial orientată spre sud, totuşi, în ultimii 150 de ani, a avut loc, în consecinţă, o reorientare spre Elveţia germană, care, în cele din urmă, a dus la o dependenţă continuă de aceasta. Acest fapt are şi consecinţe lingvistice, şi anume: italiana din sudul Elveţiei nu este ameninţată direct, deoarece zona de influenţă susţinătoare, Italia, este prea puternică economic şi cultural. Dar contactul intensiv permanent cu germana, respectiv germana elveţiană, impune ca tot mai multe germanisme să se strecoare în italiana regională din sudul Elveţiei şi îi ameninţă specificul. Această evoluţie este strâns legată de faptul că situaţia italienei în tot spaţiul elveţian este şubredă: este vorba despre cea mai mică limbă administrativă, care, de fapt, joacă un anumit rol (limitat), la nivel confederal, dar în cadrul inter-cantonal este, în mare măsură, fără importanţă. Desigur, ar fi de dorit să se corecteze această situaţie în favoarea italienei, dar premisa ar fi întoarcerea Elveţiei vorbitoare de germană (dar şi vorbitoare de franceză) spre italiană. În ce priveşte evoluţia la nord de Alpi , aceasta este complet iluzorie. În plus Elveţia vorbitoare de italiană este ameninţată de o «germanizare» şi în legătură cu aceasta şi de o «anglicizare» după modelul din nord.

Franceza

Total diferită este starea de lucruri în Elveţia vorbitoare de franceză (Romandia/Romania). Franceza aici nu este periclitată acut nici cantitativ, nici calitativ. Şi anume: dialectele proprii Romandiei (în afară de puţine comune/parohii izolate pe munte) sînt deja dispărute; în locul lor a intrat, ca limbă vorbită, un fel de franceză regională – aşadar o situaţie care cu greu se deosebeşte de cea din Franţa. Franceza în Elveţia se susţine în practic toate domeniile prin sprijinul unei zone de puternic influenţate de franceză şi prin mişcarea francofonă, care încearcă să salveze cât mai mult posibil din importanţa mondială de odinioară a francezei şi prin aceasta să împiedice o hegemonie anglo-americană. În ciuda acestei situaţii obiectiv pozitive, în Elveţia vorbitoare de franceză domină ceva asemănător cu o situaţie de criză. Acest fapt se bazează, pe de o parte, pe aceea că franceza atât din punct de vedere teritorial, cât şi în ce priveşte numărul de vorbitori este depăşită mult de germană (raportul cca 2:7) şi că şi din punct de vedere economic, superioritatea Elveţiei vorbitoare de germană este de-a dreptul copleşitoare. Se adaugă, ca şi mai înainte, migraţia forţei de muncă din Elveţia vorbitoare de germană în Romandia, în timp ce elveţienii germani invitaţi adesea dispun de cunoştinţe proaste de franceză şi nu sunt dispuşi să fie asimilaţi. O altă problemă o reprezintă – desigur, la prima vedere, surprinzător – competenţa cu lacune (cu tot mai multe lacune) a elveţienilor germani în ce priveşte limba germană scrisă. Ei o stăpânesc, în general, rău şi ei ştiu aceasta. De aceea folosesc dialectul lor în contact cu romanzii (şi cu cei vorbitori de italiană) şi nu mai încearcă deloc să vorbească germana literară. Acest fapt le creează probleme de nesoluţionat vorbitorilor de limbi romanice; cu germana literară s-ar descurca ei, dar cu multitudinea pestriţă a dialectelor alemanice? De aceea există o tendinţă clară de a folosi limba engleză ca un fel de lingua franca inter-elveţiană. Iar în cadrul organizaţiilor de cultivare a limbii în Elveţia de Vest (în special în Geneva) situaţia aceasta creează idei separatiste care (aparent) promit o soluţie radicală a tuturor problemelor.

Germana şi alemanica

Complet diferite sunt problemele în Elveţia germană; în plus, ar trebui să ne mire faptul că în general se vorbeşte despre probleme, deoarece este vorba, cu o deosebire numerică vădită, despre cel mai puternic grup lingvistic, cu 73% (1980). Problema principală a elveţienilor germani este atitudinea lor deranjantă faţă de «limba germană literară». Acest aspect este (pe lîngă valul de bază ecologic legat de patrie) cel care în mass-media elveţiană începând cu anii 80 a dus la un val dialectal tot mai pronunţat. Prezenţa slabă a limbii literare în mass-media duce neapărat la un declin al competenţei corespunzătoare (orale) în alte domenii: un adevărat cerc vicios/o adevărată harababură.

Problema elveţienilor germani este, în primul rând, una de diglosie, o problemă de delimitare a domeniilor de folosire a limbii scrise (limbii literare) şi a dialectului. La aceasta se adaugă şi faptul că migraţia crescândă a populaţiei duce în consecinţă la o separare a variantelor dialectale de la rădăcinile lor locale şi regionale şi, mai întâi de toate, la o nivelare crescândă a particularităţilor dialectale. Această evoluţie ar putea să se încheie cu un fel de «olandizare» în ce priveşte înrăutăţirea permanentă a competenţei referitoare la limba literară (teoretic). Dar mai există şi alt pericol, complet diferit: «valul dialectal» (în special, în Elveţia vorbitoare de germană şi italiană) şi competenţa tot mai redusă în ce priveşte limba literară merg mână în mână cu un puternic regres în ce priveşte cunoaşterea altor limbi ale ţării; de asemenea, şi predarea acestor limbi lasă, desigur, mult de dorit. Aceasta se întâmplă din motive economice, cu deplasarea aspectelor importante din planul de învăţământ şi aşa mai departe, dar este, în mare măsură, condiţionat şi prin aceea că nu ne mai dăm seama, de fapt, la ce bun un romand sau un ticinez ar trebui să mai înveţe limba germană literară, dacă elveţienii germani oricum vorbesc doar dialectul.

Engleza ca „lingua franca”?

Şi în general: de ce trebuie să mai învăţăm instrumente de comunicare atât de grele, dacă importanţa lor internaţională dispare rapid şi la acest nivel totul poate fi soluţionat cu engleza (ori cu pidginul oribil, care e considerat engleză)? Vreo câţiva tare deştepţi/şmecheri afirmă public că ar trebui să transformăm engleza într-o lingua franca intra-elveţiană între diversele grupuri lingvistice – aceasta ar fi mai simplu, cu mai puţine cheltuieli şi, mai ales, mai ieftin decât învăţarea altor limbi ale ţării. Şi acest pericol, între timp, a fost instituţionalizat: în cantonul Zürich a fost aplicată o hotărâre care face ca engleza să fie prima limbă străină obligatorie şi, prin aceasta, a privilegiat-o masiv împotriva oricărei alte limbi din ţară. Câteva luni mai târziu, cantonul Graubünden (!) a promulgat o lege asemănătoare. Indignarea faţă de acest fapt este uriaşă nu doar în Elveţia vorbitoare de franceză şi italiană, dar şi în Elveţia vorbitoare de germană.

Realitatea tristă

Elveţia tetralingvă? Toţi elveţienii vorbitori de cel puţin două, mulţi chiar de trei limbi? În nici un caz. Cu siguranţă, nu mai poate fi vorba despre o Elveţie tetralingvă şi chiar o Elveţie vorbitoare de două limbi şi jumătate este astăzi deja un vis, realitatea va fi în consecinţă Elveţia bilingvă (germană/franceză). În ce priveşte competenţa fiecăreia, imaginea este sumbră: făcând abstracţie de zona romandă, unde nu mai există dialecte, stăpânirea limbii standard sau a celei literare este, mai degrabă, slabă, în celelalte limbi ale ţării – şi în mare măsură – este rămasă în urmă. Elveţia se îndreaptă spre o situaţie în care, pe lângă dialectul înrădăcinat (sau pe lângă o limbă regională corespunzătoare), mai este doar engleza. Acest fapt este formulat poate puţin exagerat, dar corespunde scopului unor politicieni. Dacă închipuirile lor vor deveni realitate, atunci se justifică şi imaginea tristă a viitorului formulată de către Friedrich Dürrenmatt:
«Cred că … elveţianul se află în pericol să piardă experimentul Elveţiei. Deoarece în punctele tari ale Elveţiei, şansa ei a constat în sistematizarea, în jocul comun al limbilor total diferite, de fapt, în ceea ce noi am lăudat mereu în Elveţia. Dar eu am observat tot mai mult că noi am realizat … acest experiment doar aparent, că elveţienii din Welsch şi elveţienii germani, dar şi cei din Ticino, nu locuiesc împreună, ci unii lângă alţii.».

Articolul 116 din Constituţia federală

1. Germana, franceza, italiana şi retoromana sunt limbile oficiale ale Elveţiei.
2. Confederaţia şi cantoanele promovează înţelegerea şi schimbul între comunităţile lingvistice.
3. Confederaţia susţine măsurile cantoanelor Graubünden şi Ticino pentru păstrarea şi promovarea retoromanei şi italienei.
4. Limbile oficiale ale confederaţiei sunt germana, franceza şi italiana. La fel şi retoromana este limbă oficială a confederaţiei în relaţie cu persoanele vorbitoare de retoromană. Legea reglementează detaliile.

Harta nr. I - Limbile în Elveţia şi în vecinătate (după Saladin 1989 :29)





Harta nr. 2 - Retoromana şi răspândirea ei (după Liver 2000:212)




Harta nr. 3 - Limbile scrise retoromane (după Arquint 2000:242)

I. Retoromana, II. Ladina dolomită, III. Friulana



Bibliografia (I):

Arquint, J.C. 2000: «Stationen der Standardisierung», in: Schläpfer/Bickel, 2000:240-267
Bickel, H./Schläpfer, R. (ed.) 1994: Mehrsprachigkeit – eine Herausforderung, Aarau
Billigmeier, R. H. 1979: A Crisis in Swiss Pluralism, Den Haag
Dahmen, W. Et al. (ed.) 2000: Schreiben in einer anderen Sprache. Zur Internationalität romanischer Sprachen und Literaturen, Tübingen
Dörig, H. R. /Reichenau, Chr. (ed.) 1982: 2½ sprachige Schweiz, Bern
Engler, B. 2000: «Sprachen in der Schweiz – „Als Kulturwissenschaftler interessiert uns die Differenziertheit und die Vielfalt”», Bulletin SAGW 2000/4:5s.
Gellner, W. 1989: «Ein Europa – eine Sprache?», in: J. Mittelstraß (ed.), Wohin geht die Sprache? Wirklichkeit – Kommunikation – Kompetenz, Essen
Liver, Ricarda 2000: «Die rätoromanische Schweiz», in: Schläpfer/Bickel, 2000:211-267
Lurati, O. 2000: «Die sprachliche Situation in der Südschweiz», in: Schläpfer/Bickel 2000:177-210
Pedretti, B. 2000: «Die Beziehungen zwischen den schweizerischen Sprachregionen», in: Schläpfer/Bickel 2000:269-317
Rück, P. (ed.) 1991: Grenzerfahrungen. Schweizer Wissenschaftler, Journalisten und Künstler in Deutschland, Marburg
Saladin, P. (ed.) 1989: Zustand und Zukunft der viersprachigen Schweiz, 2 vol., Bern
Schläpfer, R. (ed.) 1982: Die viersprachige Schweiz, Zürich
Scläpfer, R./Bickel, H. (ed.) 2000: Die viersprachige Schweiz, Aarau
Weinrich, H. 2001: «Deutsch in Linguafrancaland»; s. S. 6-9
Wunderli, P. 1991: «Die mehrsprachige Schweiz und Europa», in: Rück 1991:213-241
Wunderli, P. 2000: «Die Leiden des Jungen (und nicht mehr ganz jungen) W. Alemannisch und mehr», in: Dahmen et al. 2000:171-285

Bibliografia (II):

Gabriela Pană Dindelegan ş.a. (1997): Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale Limbii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1997.
Sala, Marius/Vintilă-Rădulescu, Ioana (1981): Limbile lumii. Mică Enciclopedie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus