Timpul.md

Istorie 10 Februarie 2020 | 04:26

DOCUMENTE INEDITE /// „ISTORIA TRUȘENIULUI”

În perioada sovietică exista o dorință intuitivă de a cunoaște istoria adevărată. Și fiecare își căuta drumul său. Unii încercau să ducă pe parcursul zecilor de ani cronici locale în care semnalau mici evenimente, observații meteorologice, alții mai curajoși și optimiști încercau să scrie istoria localităților având la îndemână amintirile sătenilor mai în vârstă, unele materiale indirecte, dar fără șanse mari de a consulta Arhiva de Stat a RSSM, acele scrieri rămâneau în manuscris să aștepte vremuri mai prielnice. Cu toate acestea temerari au existat în toate timpurile și chiar fiind conștienți de faptul că nu vor putea tipări lucrările, nu ezitau să treacă pe hârtie rodul ostenelii. 

Acest caiet simplu, odinioară costând 2 copeici, l-am găsit în arhiva fostului profesor de liceu și un neobosit democrat Gheorghe Savici Chicu, arhivă păstrată în familia cineastului Alexandru Conunov. Autorul manuscrisului nu este Gheorghe S. Chicu, căci caracterul literelor chirilice din manuscrisele lui și cel din „Istoria Trușeni(lor)” se deosebesc radical. Cineva care a încercat să identifice autorul a scris în paranteză, pe copertă, lângă titlu - Gacichevici și a pus semnul întrebării-?..

În tema mult râvnită a istoriei satului Trușeni a excelat scriitorul și actorul Gheorghe V. Madan, originar din această localitate, a cărui carte „Un sat basarabean de codru Trușenii„ am editat-o în anul 2008 cu contribuția a doi cercetători științifici de la Academia de Științe a Moldovei: Grigore Botezatu și Tamara Apostol-Macovei.

De aceea a afirmat că avem să parcurgem un manuscris absolut original și riscant, dar că avem în față o intenție sinceră, vă puteți convinge:

„Trușenii
Vechiul sat răzășesc de codru – Trușeni îi așezat într-un cotlon costișat de vale și-i înconjurat de dealuri cu vii și livezi. Casele sunt așezate pe coastele dealurilor, ca apele de ploi să aibă scurgere, dar fără nici o rânduială, iar drumurile sunt răle, strâmbe și într-o roată.

Așezarea îi sănătoasă, apa de băut bună și împrejurările cât se poate de frumoase. Bătrânii cred, că satul lor îi mai vechi decât Chișinăul, căci străbunii lor au fost discălicători de țară pe aceste locuri încă pe vremea când nu se pomenea de Târgul Chișinăului, iar pe locul bisericii Măzărache era o capiște a tătarilor căpcăuni.

Unele neamuri din Trușeni, ca Mădăneștii, Grecu – Vrâncenii, Moiseștii au ajuns la a 15-a jenerație, iar cel mai vechi neam îi a Nițuleștilor.

Lejenda spune, că denumirea satului vine de la numele moșiei, iar numele moșiei de la căpitanul tătar Truș-Han (Hanul cel groaznic). Să zice, că lui Ștefan Vodă îi pierise în lupte multă oaste și ca s-o tocmească la loc, căuta oșteni și printre răii din închisori. Într-o ocnă de sare, el a găsit pe haiducul Zubrea cu doi feciori și alți haiduci din ceata lui și i-a slobozit din gherlă pentru a stârpi cetele de tătari pe valu Bâcului și a Ichelului. Haiducii au zătrit pe tătarii lui Truș-Han, care avea staniște pe moșia Trușenilor de azi.

Ștefan Voievod a dăruit căpitanilor moșii și oștenilor răzășii. Căpitanii au întemeiat sate înconjurate de hândichiuri cu gard, iar Ștefan le-a dăruit o parte din herghelii de cai și tamazlâcuri de vite rămase de la tătari. Unii oșteni și haiduci s-au căsătorit cu tătăroacele luate în robie. Astfel, din căpitani au ieșit mazâli, din oșteni – răzăși, iar din haiducii gherlani țăranii cei mai proști.

Pe vremea turcilor și tătarilor, moldovenii de pe valu Bâcului trăiau ori în sate mici, ori ca odăieri pe ocinele lor. Oamenii trăiau mai mult din vite, negustorind cu vite, lână pelcele, miere, ceară, vin, nuci și cu lemnăria lucrată, care, juguri, roate, țepoaie, lopeți, căușe, carsite, covățele, balarce și altele.

Locurile de arătură erau numai pe valea Bâcului, iar mai încolo se întindeau Codrii merei – Neîntrerupți. Multe locuri erau pustii și cei de le cuprindeau și le despădureau le apucau de ocină, iar domnul le-o înstărit în schimbul unei plăți mici, însă trebuiau să plătească dăjdiile și să trimită ostași în ajutorul domnului la vreme de primejdie. Dacă cumva se arătau hicleni, ascunzându-se prin păduri, atunci domnul le robea moșia și le trimite pe cap un boier, sau un mazâl. Femei nu se ajunjeau, mai ales că pe lângă descălicători se așezau tot felul de oameni, unii drujiți din robie, alții scăpați din temnițe chiar din țara ungurului, a cazacului și a leahului, așa, că mulți erau burlaci, iar alții se plodeau necununați din lipsă de popi și biserici.

Când Tătarii Nohai s-au așezat în Bugeac și Turcii la Tighina, locuitorimea de acolo s-a tras mai la codru. Urdiile de tătari, mergând spre Hotin băteau șleahurile taman pe văile mari unde erau așezate satele moldovenești.

De răul lor, moldovenii se trăgeau înspre codru și atunci trușenenii din vechea lor săliște de la șleahul Bâcului s-au strămutat în fundacul cu izvoare din mijlocul pădurii (locul de azi). L-au despădurit și l-au înconjurat cu hândichi și gard de nuiele, a cărui urmă se vede și azi.

Turcii și tătarii năvăleau de obicei toamna la doi-trei ani odată, luând flăcăi la zâdirea cetății Benderului, iar fetele frumoase pentru haremuri. Satele se vesteau prin gonaci călări ori aprinzând dohotnițe pe dealuri (dând șfară în țară). Multe pârjoluri și bejenii au fost pe vremea războaielor rusești cu turcii, a lui Petru cel Mare și a împărătesei Caterinei.

Bejenarii se așezau ori în satele vecine, ori pe moșiile boierești de obicei părăsite, pentru că stăpânii locuiau la Ieși ori în moșiile depărtate, mai ferite.

Pământul era ieftin, dar caii aveau în vremurile aceste de izbeliște și răzmerițe un mare preț (cai de zurbalâc, care știau a cotiji, a merje la ușbiste și în buestru).
Mulți moldoveni luau calea haiduciei, pribejind în pădurea mare a \berdeului dinspre Gangura, Rezeni, Molești, Gura Galbenă și Sahaidac, pe unde trecea drumul negustorilor spre Ciocrac, Cetatea-Albă, Galați și peste Dunăre până la Țarigrad.

În Bardeu haiducea și vestitul Codreanu. Cetele de haiduci îi izbeau pe Turci și Tătari, luând ca pradă galbeni de aur, burde, săbii, hanjeare, iatagane, chistoale, anteree de cutnie, șele, orez, smochine, ș.a.m.d.

Cântecul spune:

Cu îmblăciul îi îmblăteau
Cu băltagu-i băltăjeau.

Pe atunci trușenenii stăpâneau pe lângă cele 2000 de ha de baștină și alte moșii întinse – Chicera răzășască, Grecii de highideș, Grecii de Tocatin, iar unii mai erau și bezmebari (tovarăși) pe alte moșii. Tocmai până la Rezeni.

Aveau prisăci bogate, cirezi și turme de oi, ajungând cu vitele tocmai la iarmaroacele din Lvov și Cracău. Dar n-au fost vrednici să-și păstreze moșiile și cu vremea au pierdut o bună parte. Un cântec vechi de peste o sută de ani spune despre moșie pierdută:

Frunză verde măr mustos
Rămâi, Tohatin sănătos.

Denumirile danțurilor vechi de unul sau de hurtă:

Huleandra, Țiitura, Ghilăbaua, Tananaua, Huștanca, Țapul, Corăgheasa, Hangul-moldovenesc și cel jidovăsc. Cântece, cetărături, bazaconii, șotie, prujituri, șugubie, pătărănii, ghidușii, limba păsărească, ghicituri, vorba celuia și jocuri de cuvinte.
Cincilitură:

„Cincil, cincil - ?, la cap peteș, la coadă săcere – pricepe-te, boule, cuconul măgarule.”

Rădăcină – pătrăcină,

Rari voinici o dizbină (cartea)

Cele patru baștine:

Ivașcova, Benga, Piscul și Frasnul (după normele celor patru descălicători)

Jocuri:

Mincea-hălca, De-a buhaiul, De-a mijatca, De-a harbujii și Abate ciocârlia.

Hora de la Căinari

Provenirea.

Pe vremea împărătesei Caterina și a bătăliii cu turcii mulți moldoveni au fost luați de beilic ca tălmăcitori, călăuze, cărăuși de proviant, iar călărimea mazâlă a luptat la luarea Benderului și Ismailului. Când s-a încheiat pachu de la Căinari, moldovenii din oastea rusă au încins o horă mândră în care s-au prins și rușii și turcii.

Cântec de lume:

De la casa noastră
Crește-o floricică albastră
De la deal de floricică „Doarme bădița Costică.
Costea dormea și visează
Puiculița de dor orbează.

Altul:

Sub prăsad în fundătură
Șuieră un voinic din gură
- Cucule, pasăre sură
- Nu-mi cânta în curătură
- Da cântă-mi în lunca rară
- Să iasă puiculița afară
- Să mi-o strâng la inimioară.


Provenirea trușenenilor:

„Familia Grozav – din Tutova”
„ Bădros – chitorag - din Bucovina”
„Crăciun – din Odobești”
„Ionel – din Galați”
„Isac – din Ghigălia Vasluiului”
„Haidău – din robi boierești de peste Prut”
„Bagu – din robia Ungurilor”
„Vârlan – din țara Leșească”
„Ionașcu – din Ieși”
„Tălmaciu – din Ucraina”
„Apostordănilă a fost șătrar”
„Dumbravă – ocolaș”
„Grecu – călărași la Ștefan Vodă”
„Ionașcu – rude de ale serdarului Vasâle Opodrei din Ieși”

Din bătrâni despre Ștefan Vodă:

„Isteț la minte, iscusit la vorbă, dar strașnic de avan; când îți hărăza o moșie îți trăjea o palmă să nu uiți hotarele daniei și că-i stăpân și domn. La bătălie era șioros.”

Stâlpul murgului între Trușeni și Scoreni (Căpriana) se numește așa, pentru că acolo a crăpat calul lui Ștefan Vodă după o luptă cu Tătarii pe valea Auraș de pe Ișnovăț, între satele Durlești și Dănceni. Trecea cu ceata lui pe valea Bostăncii și la locul Valea pământului a cârnit-o hoisa, ca să răzbată la Mănăstirea Căpriana, când de atâta goană i-a crăpat calul lui murg.

Pe la 1885 în Trușeni erau vreo 90 mazâli, purtând familiile:

Arghirii – Vârlan, Bostan, Gavril – Gheuca, Duca, Jireghie, Ionașcu, Ionel, Mădan, Muntean, Popa și Roșior.

Bărbații – căpitani, femeile – cucoane. Erau mazâli adevărați și din rupta de vistierie, din bimbășări, ori acolisiți, adică răsăriți din căsătorie ori înscriere mai târzie în cartea mazâlilor de la Ieși. Erau isteți și știutori de carte, vorbind din Ezop din Tilul Boh Oglindă, din Alexandrie, Viețile Sfinților și Psaltire.

Urare pentru nunul mare:

Să te văd sănătos, cucoane nune mare
Mă închin la fața d-tale
Ca la un codru verde.

„ Să ne dăe Dumnezău ploaie și „Sloată la vreme și rod îmbelșugat pământului. Să ne ferească de foc și sabie dușmană în țară. Să dăe Dumnezău gând bun împăraților și minte înțăleaptă cârmuitorilor. Și la voia D-voastră a tuturora cinstiți nuntași.”

Nume răzășesc:

Andrei a lui Mitache a lui Onofrei
Chirică a lui Darii a lui Grigoraș Madan.

Versuri bătrânești:

Hai c-am să te tai
C-un topor tăios
C-un ficior frumos

Jocuri băiețești:
Găjiulița, De-a zălogul, De-a țurca, De-a meiul, De-a maslul.

Socoteala la joc – țânchi:
Unilina
Gâștilina
Gâște pae
Pe odae
Robot
Clopot
Țăbirim
Țânchi!

Cântec de flăcău:

Frunzuliță trii gutâi
Jeaba, puică, te mângâi
Că de mine-ai să rămâi.

Poezie-cântec:

Frunzuleana dărmătură
Sub prăsad în fundătură
Șuieră un voinic din gură:
Cucule, pasăre sură
Nu-mi cânta în curătură
Dar cântă-mi în luncă rară
Să iasă puica afară
Să vadă ce dor și pară
Mă arde la inimioară
Două vorbe să-i vorbesc
De trecut să-i amintesc
Când ședem pe pajiște
Și vorbeam de dragoste.

Alta:

Foaie verde matostat
La cireșul retezat
Stă voinicu răsturnat
Și puicuța-i cată în cap
De mi-l sărută cu sete
I-a plesnit rochița-n spete.

Cântec de jele:

Spre căsuța cei de lut
Așezată sub pământ,
Fără uși, fără ferestre
Că nici vântul n-aburește.

Un manuscris din câteva pagini. La prima vedere e foarte puțin, dar dacă punem pe cântar vitregia vremurilor și curajul de a nu-ți uita trecutul aceste pagini încep să aibă o altă pondere și valoare. Poate se va găsi autorul, care după toate semnalmentele scrisului îngrijit și materialul bine organizat avem toate argumentele să presupunem că e vorba de un învățător. Ori cine ar fi e un temerar cu suflet fin de veritabil cronicar... 



ARHIVA
 TIMPUL (2016)

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus