Drumul pribegiei familiei Plămădeală

Mama Elizabeta

…La începutul lunii martie 1944 frontul celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns la râul Nistru. În Basarabia, în acest timp s-a început evacuarea organizată a populaţiei. S-au refugiat aproape toată intelectualitatea, elevii, studenţii, unii ţărani înstăriţi. Printre refugiaţi a fost şi familia lui Antonie Plămădeală, din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna. Tatăl viitorului mitropolit era dascăl la biserica din sat, dar în acele zile se afla în concentrare, la armată. Antonie fusese evacuat deja împreună cu colegii săi de la Seminarul Teologic din Chişinău. Mama Elizabeta avea copil mic de numai două luni, dar teama de bolşevici a făcut-o să ia decizia de a se refugia împreună cu ceilalţi copii ai săi.

Într-o mână ţinea hăţurile, iar în alta – copilul mic

Rudele i-au pregătit căruţa, au făcut goga – un fel de acoperiş deasupra coşului căruţei şi au pornit la drum. Mama Elizabeta, într-o mână ţinea hăţurile cailor, iar în alta – copilul mic. Pentru a urca dealul Sipotenilor, a fost nevoie de o pereche de boi, pusă înaintea cailor. Astfel, căruţa a ajuns cu greu până la Lăpuşna, pe unde trecea şoseaua principală, spre Leuşeni-Prut. Şoseaua era supraîncărcată cu armată, tehnică militară, căruţe cu refugiaţi, care de asemenea se evacuau. Cu mare greu căruţa s-a apropiat de podul de pe Prut. Dar acolo, refugiaţii au fost scoşi din rândurile coloanei militare şi li s-a spus că pe la Leuşeni trece numai armata şi tehnica militară, ei trebuie să plece pe podul de la Leova…

„Nu vreau să-mi fac copiii bolşevici”

Văzând aceasta, mama Elizabeta a lăsat căruţa şi copiii, a luat cu ea bebeluşul de două luni şi s-a dus direct la şeful responsabil de evacuare. Acesta i-a spus că nu o poate ajuta cu nimic, deoarece nu poate încălca ordinul. Dar ea a insistat: „Dacă nici dumneavoastră nu mă puteţi ajuta, ce să fac eu, să mă întorc cu copiii ăştia acasă şi să-i fac pe toţi bolşevici?!”. Ofiţerul s-a mai gândit puţin, a chemat doi soldaţi şi le-a ordonat să reechipeze căruţa cu familia Plămădeală pentru a trece podul peste Prut. Soldaţii au aruncat un cort militar peste goga căruţei şi i-au spus mamei şi copiilor să stea mai în spate, ca să nu fie observaţi. Apoi, cei doi soldaţi au urcat în căruţă şi au condus familia Plămădeală până la gara Huşi.

Sub bombardamente, în Gara de Nord

Aici s-au îmbarcat în tren, luând calea spre Bucureşti, iar de acolo urmau să se îndrepte spre Craiova. Ajungând în Gara de Nord din Bucureşti, mama Elizabeta a lăsat copiii în sala de aşteptare, pe Nicuşor, cel mic, l-a aşezat pe un geamantan şi s-a dus la un oficiu să primească banii pentru refugiaţi. În acest timp, a început un bombardament masiv. La auzul sirenelor, toţi pasagerii, printre care şi copiii ei, au fugit la adăpost. Doar Nicuşor rămăsese pe geamantan, în panică, ceilalţi fraţi au uitat de el, fugind împreună cu toată lumea la adăpost. L-a găsit şeful gării, auzind plânset de copil. Nu peste mult timp, mama s-a întors în sala de aşteptare, l-a găsit pe şeful gării şi i-a explicat situaţia. Şi-a luat copilul şi a plecat şi ea în adăpost.

După bombardament, au luat trenul spre Craiova. Dar şi în tren nu au scăpat de bombardamente. Cu greu au ajuns la Craiova, unde au fost întâmpinaţi de familia la care au fost cazaţi, în satul Işalniţa.

Suferinţe şi după război…

După război au urmat alte suferinţe. Securiştii sovietici îi vânau pe refugiaţii basarabeni şi în România. Imediat ce ajungeau la Chişinău, familii întregi erau trimise în lagăr. Ca să evite acest pericol, familia Plămădeală a hotărât să părăsească Işalniţa şi să se stabilească la Bucureşti, pentru a li se pierde urma. Au luat-o iar de la zero, deoarece nu aveau nici casă, nici masă. Numai un om cu caracter tare putea înfrunta asemenea greutăţi, iar mama Elizabeta a fost o femeie foarte puternică. Datorită ei, toţi cei cinci copii au obţinut studii superioare: ÎPS Antonie Plămădeală a absolvit Facultatea de Teologie şi a făcut două doctorate, dintre care unul la Oxford; George, fratele său, tot a studiat Teologia, dar a decedat prematur. Valeriu a lucrat director la un liceu din Bucureşti, Mihai a devenit inginer-mecanic, iar Nicu a absolvit Dreptul. Acum sunt în viaţă numai Mihai şi Nicu.

…Când de întâlnim în familie, ne amintim cu groază de acele vremuri şi-i pomenim pe părinţii lui Antonie Plămădeală care au fost oameni vrednici şi au avut mare credinţă în Dumnezeu.

Mihai Manic,
văr primar al ÎPS Antonie Plămădeală

85 de ani de la naşterea ÎPS Antonie Plămădeală: „Deţinut politic” şi Mitropolit al Ardealului

„Provin dintr-o parte de ţară care nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc”, spunea Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cu referire la originea sa basarabeană.

S-a născut acum 85 de ani la Stolniceni, pe atunci judeţul Lăpuşna, astăzi Hânceşti şi până în 1944 a făcut studii la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni“, apoi la Şcoala Pedagogică din Chişinău, pe care nu le-a finalizat din cauza războiului. În 1944, s-a refugiat cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova.

În România a studiat mai întâi la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, apoi la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. Pe când era în anul III de studii a trebuit să reia din nou calea pribegiei, fiind pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste. E nevoit să părăsească Bucureştiul, ajungând la Baia Mare. În 1948 s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Cluj, pe care l-a absolvit în 1949. În vara aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, iar în septembrie s-a călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara, primind numele de Antonie.

„Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici: şapte ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică”, îşi aminteşte Antonie Plămădeală.

S-a ascuns, o vreme, în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, la mănăstirile Râşca şi Dragomirna. În august 1953 a fost hirotonit la Dragomirna în treapta de preot. Dar în 1954 organele de ordine l-au arestat la Iaşi, unde participase la vizita patriarhului Bulgariei. A stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în cel din Bucureşti, apoi la Jilava până în 1956, când a fost graţiat. Despre suferinţele din penitenciar a scris în romanul său „Trei ceasuri în iad“, apărut în 1970.

În 1956 s-a înscris la doctorantură la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar înainte de finalizarea acestor studii a fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor. A ajuns şomer şi zilier. Abia în 1961, când s-au mai limpezit lucrurile, a primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îi era familia, şi a fost angajat, cu greu, la o fabrică de mase plastice. Zece ani a lucrat în acea întreprindere – de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Doar primăvara de la Praga i-a adus o înseninare în viaţă. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina l-a readus în lumea bisericească, numindu-l secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian i-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici şi-a făcut teza de doctorat, primind calificativul „magna cum laudae“. În 1972 a susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, avându-l conducător de teză pe părintele Dumitru Stăniloae.

În 1979 a fost ales episcop al Episcopiei Buzăului, unde a slujit până în 1982. Iar din acest an până la sfârşitul vieţii (2005) s-a aflat la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Jertfa Brâncovenilor

Din Discursul Mitropolitului Antonie Plămădeală rostit în 1996, la GALA UNICEF a copiilor din România

Ne aflăm la Mănăstirea Sâmbăta; i se zice Sâmbăta, pentru că este lângă localitatea Sâmbăta de Sus, dar numele ei adevărat e de Mănăstirea Brâncoveanu. De ce? Pentru că a fost zidită aici, peste şi sub munţii Făgăraşului, de domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu. În lunga lui domnie, s au zidit multe biserici şi mănăstiri şi s au tipărit foarte multe cărţi. (…) În această zi trebuie să ne amintim şi de jertfa Brâncovenilor, pentru că în 15 august, cu trei secole în urmă, deci, Constantin Brâncoveanu, cei patru copii ai săi şi unul dintre ginerii lui au fost martirizaţi la Constantinopol. Aceasta pentru că au refuzat să şi părăsească legea strămoşească, legea creştinească ortodoxă, au refuzat să treacă la mahomedanism. Dacă ar fi trecut la mahomedanism şi ar fi salvat vieţile. Dar erau atât de puternici în credinţa lor, încât chiar atunci când un copil, cel mai mic dintre ei, a avut un moment de şovăire, părintele lui, Domnitorul Brâncoveanu i a zis: „Fiule, n ai să poţi trăi viaţa ta viitoare cu gândul că ţi ai părăsit credinţa şi neamul tău!”. Atunci, copilul s a dus primul şi şi a pus capul pe butuc, fiind executat. După care au urmat ceilalţi trei copii şi ginerele Domnitorului. Constantin Brâncoveanu a fost silit să asiste, să privească la martirizarea copiilor săi. În cele din urmă, însuşi Constantin Brâncoveanu a fost executat, prin tăierea capului. Aşa dar, s au jertfit pentru apărarea credinţei lor, a credinţei ortodoxe a neamului lor. Constantin Brâncoveanu a fost, în vremea noastră, sanctificat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar această mănăstire pe care o vedem astăzi, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost refăcută de noi, începând din anul 1985, asemenea celei de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. (…).