Trecuseră doi ani de când m-am despărțit de ele, dar nu s-au schimbat defel. Ba nu, au devenit mai stricate. Îmi amintesc că în acea clipă, hurducându-mă pe bietul scaun din autocar, mi-a tăiat mintea o întrebare: „To-tuși, ce fel de schim-bări am aș-tep-tat de la un sis-tem po-li-tic și ad-mi-ni-stra-tiv ca-re nu se schi-mbă?”.
Recunosc, înainte de aceasta am fugit din R. Moldova. Am lăsat-o ca să lupte cine vrea pentru schimbări spre bine sau nu mai știu ce. În afară de asta, obosisem să umblu aiurea pe la diferite manifestații de stradă, împreună cu alți cetățeni. Nu mai aveam puteri să lupt și am decis să plec de aici pentru o perioadă. Aveam nevoie de o pauză, precum și cuplurile uneori au nevoie de câte un respiro, pentru a înțelege cât de mult își simt dorul. Dar la mine, cu Moldova, a ieșit puțin altfel… Șoferul autobuzului ocolește din când în când găurile de pe stradă, iar, noi, pasagerii, ne ținem unul de altul. Să fie ăsta dorul de iubita mea?
Nu, de fapt, v-am mințit. N-am vrut niciun fel de respiro. Mi-am părăsit iubita și i-am dat papucii, ce să mai umblăm încolo și încoace? Am decis să plec, după ce o parte dintre scumpii și neprețuiții mei concetățeni, bețivanii și muribunzii, proștii și necitiții, l-au ales președinte pe Igor Dodon. Cu 200 de lei s-au vândut sărmanii, cu 200 de grame și-au șters fundul cu sufletul și viitorul lor. M-am gândit că nu mai am ce căuta într-un stat în care oamenii se vând pentru trei bănuți. Să fi rămas, ar fi fost ca și cum aș accepta să zac într-un sicriu până s-ar prăpădi toți de la duhoarea cadavrului meu, dar nimeni nici nu m-ar fi înmormântat, după cum se cuvine.
Și nu numai eu am plecat după ce a fost ales actualul. Am căutat să aflu și opinia altor pasageri din neastâmpăratul autocar. M-am apropiat de un domn înalt, de vreo 60 de ani, care era cât pe ce să se prăvale peste mine, împins de o nouă groapă din șosea. „Nu pot spune prea multe, a zis el, îmbrățisându-mă din dispertarea de a nu-și pierde echilibrul. Am fost duși de nas, cred. Despre care Uniune Europeană poate fi vorba, dacă banii murdari sunt „copiii” oamenilor noștri? Nu se vor schimba lucrurile la noi în țară, pentru că toți se gândesc numai la ei. Numai dacă sistemul nostru corupt va putrezi, vom putea zâmbi și noi”, mi-a spus în sfârșit bătrânul.
La Chișinău, am coborât la Piață Centrală, unde ne-au ieșit în întâmpinare o murdărie nedescrisă și o droaie de indivizi care vorbeau ca la stână. Am urcat în microbuzul nr. 165, un vehicul de cel mult cinci metri lungime, în care am mai încăput vreo 25 de persoane, pe lângă cei așezați. Nu mai eram oameni, eram pește conservat. Când am ieșit de acolo și am revăzut lumina soarelui, i-am mulțumit lui Dumnezeu. „Așa e în Moldova, în țara minunilor”, mi-a spus o femeie care a coborât împreună cu mine, fără să o întreb ceva. Eu nu sunt vorbăreață și i-am răspuns: „Da”. „Igor Dodon parcă e om de treabă, dar nu se înțelege ce înseamnă treaba lui”, a trântit-o și a plecat. „Ok”, am zis și eu, fiindcă nu-mi place să rostesc multe cuvinte în prezența străinilor.
Pe urmă nu știu ce mi-a venit în cap și am mers în parcul Valea Trandafirilor. Am intrat în vorbă cu unul și cu altul, încercând să aflu în ce stare se află iubita mea, la care am revenit dezămăgită. „Nu există schimbări în Moldova. Moldovenii, când aud despre schimbare, mai că-și fac cruce. Stimată domniță, la noi se zice că era mai bine atunci când pâinea costa două copeici, iar Dumnezeu era Lenin. Nu e de mirare că avem la conducere un socialist”, mi-a spus un bărbat, care se odihnea pe o bancă, admirând copacii înverziți.
Pe lângă noi trecea o femeie cu doi copii gălăgioși. Auzind despre ce sporovăim, mi s-a adresat în trecere: „Uite, sunt în vacanță, de ceva timp vin în Moldova doar ca să-mi văd părinții și copiii să-și vadă buneii. De când Dodon e la putere, nu mai cred în nimic. Avem, o așa-zisă, patrie pierdută”. „Bine”, am zis eu, pentru că, din câte spuneam, nu-s prea vorbăreață. Dar bărbatul îndrăgostit de primăvară a continuat: „Știți care-i problema? Că noi așteptăm un erou, un prinț pe cal alb, cu reforme fantastice, cu un plan de viitor, cu trup și suflet pentru patrie, dar el nu mai apare. Era o vorbă: „Cu cât mai mult aștepți, cu atât mai puțin primești”. Așa am pățit-o și noi”, a șoșotit el, cu privirea înfiptă în proapeții muguri de pe copaci. Pe urmă s-a ridicat și a început să se plimbe prin fața mea, pe poteca deja dărâmată a parcului. „Păi, cum altfel poate fi, dacă peste câteva minute se întunecă afară, dar în acest parc nu știu dacă există măcar zece felinare. În țara asta, mori de frică când cade întunericul, pentru că Moldova e o beznă. Lumina e prea departe de noi”, a rupt el o frunză verde și mi-a întins-o tăcut. Poate aștepta să-i mai vorbesc ceva, dar i-am zis: „Mersi”. Ce să mai întind vorba?
M-am întors acasă singură, prin întuneric. Nu mi-a sărit nimeni în cap, în schimb am înțeles încă o dată că statul ăsta putrezește. Drumurile noastre toate duc în aceeași râpă, cu aceleași fețe triste, cu aceleași speranțe pustiite, cu aceleași salarii de batjocoră, cu aceiași politicieni bolfoși și rumeni, cu aceleași surâsuri debusolate și tremurânde. Când vor muri toți bătrânii și necăjiții rămași aici, cine va mai conduce bucata asta de pământ?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
