Timpul.md

Istorie 24 Noiembrie 2019 | 07:10

Dumitru Cazacenco: moldoveanul siberian sau siberianul moldovean

Următorul moldovean pe care l-am vizitat în satul Vesioloe, raionul Ciunsk din regiunea Irkutsk, a fost Dumitru Cazacenco. Ne-a întâlnit la poartă atât Dumitru, cât și soția sa, pe care a prezentat-o – „sibireacika mea!” Pentru a se autoidentifica, însă, bărbatul a folosit o expresie atât alegorică, cât și suprarealistă: „Eu singur nu știu cine sunt – moldovean siberian sau siberian moldovean!” 

„Noi locuiam în Chișinău, Grătiești. Iar bunica și bunelul trăiau la Buiucani. Țin minte copilăria mea din Moldova. La școală am mers la șase ani, la Sculeanca, zi de zi treceam pe lângă cimitirul evreiesc. Îmi amintesc foametea din 1949. Oamenii veneau în Chișinău din satul Grătiești pentru a primi ajutoare alimentare sau să vândă ceva pentru o bucată de pâine. Și mulți din ei mureau pe drum, nu mai ajungeau în capitală. Toate pielicelele care se păstrau prin poduri, toate au fost curățate, tăiate, fierte și mâncate. Dădeam la râșniță ghindele de stejar, le făceam făină din care mama cocea turte. Totuși, noi am avut grădină, copaci, găini și nu am simțit tare foamea, am rezistat. Duminicile mă duceam cu bunica la Biserica Ciuflea. Aprindeam lumânare, ne puneam în genunchi și pe fundalul corului bisericesc, ne rugam.

Pe noi (pe mama și trei copii) ne-au deportat ca pe familia unui represat politic, pentru că tatăl meu vitreg, Ion Axenti Cazacenco, a fost arestat din cauze politice. Apropo, eu nu știu cine e tatăl meu biologic, mama a ascuns acest lucru de la mine. A fost între ei o relație, dar nu a mers. Iar mama, când eu aveam vreo 3 anișori, s-a căsătorit cu Ion Cazacenco, care era văduv cu un copil. Astfel, ea cu un copil, el cu un copil, au făcut familie. Împreună au mai avut un copil, care s-a născut în martie 1942. În vara lui 1941, pe tatăl meu vitreg l-au arestat, ulterior el a petrecut zece ani în RSSA Komi. În 1952 el a venit aici la noi. Cauza pentru care tata a fost condamnat este una banală: era șofer și odată a comentat o știre din ziar, în prezența unui activist de partid. Adică, el nu a fost de acord cu o noutate expusă acolo. Imediat l-au chemat și l-au întrebat: ceva nu îți place? Alege, ce preferi – în detașamentul de penalizare sau în lagăr? Și el s-a gândit că în detașamentul de penalizare cel mai probabil că va muri, pentru că trimiteau oamenii pe prima linie a frontului. El a ales lagărul. De pe strada noastră nu au mai fost familii deportate, dar îmi amintesc de alți moldoveni ca Guțan, Chichioi și familii de evrei – Luft, Vâsoțchii (Cartea Memoriei confirmă aceste mărturii: Vâsoțchi Vasili D. (n. 1916), Vâsoțchi-Şulga Lidia I. - soţia (n. 1921), Vâsoțchi Vladimir V. - fiul (n. 1948), din Chișinău, deportaţi în 1949 în reg. Irkutsk, fiind încadraţi la „comercianţi”, vol. I, p. 57).

Eu aveam 12-13 ani și țin minte foarte bine acea noapte. La mijloc de noapte, intră în casă un ofițer, cu doi soldați și ne spune: „Aveți două ore să vă adunați bagajul - pentru fiecare om câte 16 kg!”. Fetele erau mici, Clava era din 1942 și Dusea din 1940. Mama plângea și aduna ce putea. Vecinii o linișteau. Ne-au dus la gară, ne-au îmbarcat în trenuri de vite, vreo 60 de oameni în vagon. Drumul a fost lung, mâncam din ceea ce a reușit mama să ia, slănină, brânză. În vagonul nostru erau mulți bătrâni, dar nu am văzut femei însărcinate.

La 24 iulie 1949 am ajuns la kilometrul cu numărul 120, ne-au debarcat din trenurile de vite și cu mașinile ne-au adus aici. Era ora două noaptea și stăteam în mijlocul taigalei. Am făcut un rug și stăteam în jurul lui. Deodată am auzit un foșnet și desigur că ne-am speriat că ar putea fi un urs! Dar de acolo a ieșit o vacă, uitându-se la noi mirată – ce fel de oaspeți sunt aceștia? Dimineață, cu feribotul, ne-au transferat aici – unde erau întinse 14 corturi militărești a câte patru locuri fiecare. Ele erau înconjurate cu lemne, căptușite cu rumeguș de lemn, până la jumătate, dar în sus nu erau nicidecum izolate termic. În mijlocul cortului era o sobă din fontă care ardea non-stop. Într-un cort am trăit toți împreună, cu mama mea - Maria (după tată era Navrodschii), trei copii (eu, Dumitru, Clava și Dusea) – tanti Zina Pehut cu patru copii și doi bătrâni. Cu ce scop i-au deportat și pe ei, cei bătrâni, nu înțeleg.

Imediat ce am ajuns aici, am început a lucra la tăiat lemne, iar vara lucram cu lopata, toporul, pila. În jur era doar pădure. Între timp, s-au făcut vreo trei kilometri de pădure. Toamna, de la întâi septembrie, mergeam la școală. Nu eram fără ocupație, fie că învățam și lucram, fie că doar lucram. Nu aveam de pierdut timp. Departe de casă sărbătoream Crăciunul, Paștele, iar mama a luat cu ea și o iconiță.
În prima iarnă, au fost 48-54 grade de frig, rar când cobora la minus 35, umblam cu căciuli și fulare pe toată fața, doar cu ochii neacoperiți. În vara următoare, am început să construim barăci – coridor comun cu câteva despărțituri pentru familii.
Tineretul trăia foarte vesel – poate de aceea și satul l-au numit Vesioloe. Vara eram toți pe câmpul de volei, erau două mese de tenis care niciodată nu rămâneau nefolosite. Iar iarna, de două ori pe săptămână, ne aduceau filme. După film, strângeam scaunele și dansam. Dar la 23.30, paznicul stingea lumina și ne alunga pe toți acasă. Trăiam foarte prietenos, eram uniți, respectuoși. Mai ales, învățătorii erau foarte respectați de noi.

Țin minte foarte bine ziua când a murit Stalin - a fost transmisă noutatea la radio, tot cătunul a auzit necrologul. Poate nu o să mă credeți, dar oamenii plângeau! Da, oamenii plângeau!... Și în familia noastră noutatea a fost primită cu regret, pentru că omul greu se obișnuiește cu schimbările de la un regim la altul.

Nu mi-a fost greu să comunic în limba rusă, pentru că noi acasă vorbeam rusa și frecventam școala rusă de la Visterniceni. Tata era ucrainean, mama era moldoveancă (cu tată polonez și mama moldoveancă).

În 1952, aici au mai adus deportați din Ucraina. Eu în 1953 am plecat de aici, din Vesioloe, după ce am absolvit șapte clase cu medalie de aur. Am învățat patru ani la un tehnicum (n.red.: colegiu) de construcție și mecanică din Irkutsk. Și după absolvire am fost repartizat la muncă la Krasnoiarsk. În toamna 1957 m-au luat în armată – tocmai în Extremul Orient, Primorskii Krai, unde trei ani am lucrat în aviație. Eu eram încadrat la stațiile de dobândire a aerului și eram direct responsabil de alimentarea avioanelor cu aer pentru zboruri. În 1960, după armată, am vrut să intru la Universitatea Politehnică din Irkutsk, dar nu am susținut proba de limbă străină. Așa că am revenit aici, am început să muncesc, la stația de electricitate.

În 1962 am revenit în Chișinău, aveam mulți cunoscuți acolo. După care a venit și soția la mine. Părinții mei au revenit în Moldova mai târziu - în 1964.
În Chișinău am lucrat la uzina de tractoare, 31 de ani, am primit apartament. Avem doi copii, ambii născuți în Chișinău. Iar în 1993 am revenit cu soția în Siberia, pentru că se începuse haosul și ea nu știa limba de stat și a insistat să ne întoarcem. Noi am hotărât să revenim aici și nu regretăm. Am venit în patria soției, pentru că patria mea este Moldova!...

Fiul nostru mai mic trăiește în Moldova, în Chișinău, are soție, doi copii, deja și un nepot. Cel mai mare fiu trăiește în Riga”, a declarat bărbatul.

Aceste mărturii au fost făcute în limba rusă, dar unele din întrebări eu le-am pus în română și am fost înțeleasă. Pe tot parcursul discuției, din când în când, soția siberiană ne monitoriza și pentru mine era clar că doamna are o mare influență în relația lor. De altfel, am văzut între ei o relație frumoasă, durabilă, de grijă reciprocă, de stimă. Recent au făcut 55 de ani de căsătorie și continuă să fie unul pentru altul sprijin de nădejde. Ei duc un mod de viață sănătos, renunțând la carne de mai bine de două decenii, utilizând în alimentație multe cereale, semințe, pește. Au o sănătate bună și aceasta se vede cu ochiul neînarmat, pentru că chiar în momentul când noi am ajuns, Dumitru Cazacenco, care are peste 80 de ani, era pe acoperiș, reparându-l. Ne-a arătat instrumentele sale de pescuit, creație proprie. Îndeletnicirea cu pescuitul este nu doar o sursă de hrană pentru această familie, dar și o mare plăcere, accesibilă la circa 200 metri, căci râul Ciuna trece pe la ei prin grădină. Este foarte curios faptul că acolo, în satele siberiene pe care le-am vizitat, am observat că pământul pe care familia îl deține și îl prelucrează adiacent gospodăriei nu este deloc reglementat. Mai exact – fiecare gospodărie își întinde grădina pe suprafața pe care o poate munci, care îi este pe măsura ambițiilor și necesităților de a trăi. Astfel, la o casă vedem o grădină de circa o sută metri lungime, iar alături - altă grădină de două ori mai mare, după care una mai mică de câteva ori și tot așa. A fost interesant să observăm că la familia Cazacenco grădina era extinsă și chiar dacă se încheia cu un mal abrupt care duce pe malul râului Ciuna, avea un fel de podișor care ajuta să depășești obstacolul și să ajungi la râu.

Viorica-Olaru Cemîrtan,
membră a Expedițiilor Memoriei
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus