Timpul.md

Editorial 3 Septembrie 2017 | 06:04

Dumnezeul din inima noastră

Un Dumnezeu care nu locuiește în inima noastră poate fi Dumnezeu, dar nu mai poate fi al nostru. Astfel, toți cei care spun că Dumnezeu e în inima lor sunt extrem de norocoși dacă au dreptate.

Pe de altă parte, oamenii invocă acest locaș tainic și adânc (inima) ca o casă a Domnului, doar în situații în care vor să își explice atitudinea de respingere a bisericii. Mi se întâmplă să aud de câteva ori pe săptămână, de la prieteni sau străini, de la vârstnici sau elevi, această afirmație: „Dumnezeu e în inima mea”, urmată de „Nu am nevoie de biserică”.

Ar fi absolut minunat și miraculos dacă toți oamenii care afirmă acest lucru, ar spune adevărul. O lume plină de teofori. O societate de îngeri, care s-au sfințit într-atât de mult, încât nici de Sfintele Taine nu mai au nevoie ca să stea lângă Dumnezeu.

La cealaltă extremă sunt atâția oameni care se declară creștini practicanți, care țin rânduielile bisericii ca pe vremuri. Dacă ar fi cu adevărat ceea ce afirmă, am avea o societate de sfinți. Nici nu ne putem imagina câtă pace și dragoste ar fi într-o societate de sfinți, dublată de oameni cu inimile pline de Dumnezeu.

Însă și în cazul celor care îi oferă lui Dumnezeu inima, și în cazul creștinilor declarat practicanți, lucrurile stau un pic altfel decât par. Fiecare își trăiește viața după bunul plac (începând cu mine), fără să renunțe la plăcerile sale, iar lui Dumnezeu îi atribuie fie un loc în inimă deja ocupat de muzica sau mâncarea preferată, fie două ore duminica (în care stă cu trupul în biserică și cu mintea aiurea) ca să se simtă împăcat cu un Dumnezeu pe care nu Îl cunoaște și nici nu depune eforturi să Îl cunoască.

E foarte ciudat că am ajuns la „performanța” de a ne convinge pe noi înșine că dragostea față de Dumnezeu e egală cu nerespingerea Lui. Adică avem senzația că prin simplul motiv că nu suntem atei devenim creștini, oameni în relație cu Dumnezeu.

Relația cu Dumnezeu nu poate fi asemenea cu relația dintre noi și doctorul dentist. Ne-a căzut o plombă, trecem pe acolo și următorii cinci ani ne vedem de viață. Sufletele noastre nu sunt niște măsele stricate cu care ajungem la doctor de trei ori în viață. La fel de bine cum simpla prezență la dentist, fără măcar să deschidem gura, nu ne tratează cariile.

Dumnezeu ar trebui să fie rațiunea noastră de a trăi, de a face ceva, de a ne bucura, de a răbda greutățile vieții. Dintre cei cu Dumnezeu în inimă și cei care mai trec duminica pe la biserica din cartier câți ar putea afirma că Dumnezeu e sensul vieții lor?


Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus