Timpul.md

Actualitate 1 Septembrie 2017 | 06:01

Educația în stare de repaus: O jumătate de carte pe cap de locuitor

Conform rezultatelor recente ale testărilor internaționale PISA (Programme for International Student Assessment – Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor) 50% din elevii moldoveni de 15 ani nu au deprinderi necesare societății moderne. Media globală este de 23%, Estonia (care e situată în top 10 al clasamentului PISA ) are 10% de aceștia, Rusia – 19%, România – 40%. Adică jumătate din elevii moldoveni de 15 ani nu înțeleg ideea principală a unui text scurt, sensul unor cuvinte sau fraze, și nu pot să ia atitudine personală față de text. La matematică ei nu pot să opereze cu numere întregi, să calculeze prețul în diferite valute sau să alcătuiască proporții. 

După standardele Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare acești elevi nu pot să activeze eficient în societatea de azi. Astfel, încă din școală ei completează rândurile acelei părți a societății, care trebuie permanent ajutată și asistată, dar care are de spus un cuvânt greu imediat cum vin alegerile.

Spulberând bucuria și entuziasmul cu care vin absolut toți copiii în clasa întâi sistemul educațional moldovenesc reușește să treacă la rebut pe fiecare al doilea elev. Într-un stat imperfect școala deformează personalitatea copiilor, transformându-i în bază socială pentru votul „geopolitic”. Aceștia, cu o brumă de carte, ajung marginalizați, debusolați și fără orizont într-o lume neînțeleasă de ei, căci școala nu le-a educat efortul de a înțelege lucrurile. La scară largă, dincolo de hățișul curriculei, rolul școlii este de a forma personalități, de a-i învăța să învețe, de a scoate masele largi de populație din postura de obiect al manipulărilor străine. Iar când școala aici eșuează, societatea întreagă orbecăiește în întunericul ignoranței generale. Mediocritatea produsă de sistemul educațional influențează direct nivelul de democrație și, în final, nivelul de trai din societate.

Conform standardelor Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare

• Jumătate din tinerii moldoveni de 15 ani nu au aptitudini elementare, necesare încadrării în societatea modernă.
• Avem un singur elev – performer de top la trei clase. În Estonia de aceștia sunt trei în clasă.
Grăitoare sunt și cifrele despre performerii de top. La nivel global, 11% din elevi pot să facă o evaluare critică, să formuleze ipoteze, sau să identifice strategii adecvate de soluționare pentru problemele complexe. De aceștia în Hong–Kong, Singapore, Taiwan sunt peste 25%, în Estonia – 14%, iar în Moldova – sub 1%. Adică dacă în Estonia într-o clasă sunt 3-4 elevi cu performanțe înalte, în Moldova avem unul la trei-patru clase!


Finanțarea per elev în Republica Moldova – 3% din media europeană

Doi factori de bază determină starea învățământului din R Moldova: finanțarea și demografia. Despre finanțare. Corupția e cea care ne sărăcește. Finanțarea pentru educație în acest an e de 9 mlrd. lei – cam o treime din miliardul furat. Per elev revin 420 euro – 3% din media europeană de 12700 euro. Ce putem face cu 3% din necesar? Nimic, suficient să nu pierim – salariul mediu în învățământ este sub 200 euro, școlile nu sunt renovate de zeci de ani, mobilier și echipament învechit. Excepțiile doar confirmă starea generală.
Despre factorul demografic. Elevii sunt sângele sistemului educațional. Cu puțini elevi școala devine un organism anemic. Conform datelor Biroului Național de Statistică, în zece ani dintr-o jumătate de milion de elevi au rămas doar 300 mii. Numărul studenților a scăzut și mai drastic – din 128 mii au rămas 75 mii. Este esențial și refluxul de cadre didactice, numărul profesorilor școlari reducându-se de la 40 mii la 28 mii. Continuă exodul masiv al profesorilor tineri, care nu se pot împăca cu umilința sărăciei. Practic, nu există director de școală să nu aibă pe birou o cerere de eliberare din funcție.

În R. Moldova se vinde anual o jumătate de carte pe cap de locuitor

În Franța – 12 cărți.
În aceste condiții, îi mai arde cuiva de carte? În R. Moldova anul trecut s-a publicat cam o jumătate de carte pe cap de locuitor (inclusiv manuale școlare). Pentru comparație – unui francez îi revin 12 cărți anual. Adică, cât citește francezul într-un an, atât citește moldoveanul într-o viață. Câți din profesorii noștri școlari au biblioteci bogate, completate cu apariții recente? Vor fi ei în stare să altoiască elevilor respectul pentru valoarea cărții? Dar câți din elevi și-au văzut părinții citind? Necititul din sărăcie sau din lene spirituală conduce, până la urmă, spre deprofesionalizarea cadrelor didactice și amatorismul general din învățământ. Azi fără o carte, mâine fără altă carte, “proful” se transformă în dinozaur. Sistemul e îmbâcsit de astfel de specimene, la toate nivelurile lui.

Repulsia față de carte a fost „educată” încă în epoca sovietică, când înțelepciunea populară ferea lumea de cărțile ateiste, intoxicate de ideologie comunistă. Acum sunt alte cărți, dar reflexul de a nu citi, de “a nu-ți umple capul cu prostii”, a rămas. Drept urmare avem analfabetism funcțional răspândit pe larg, majoritatea populației are un limbaj sărac, folosește aproximativ cuvintele. Probabil ați observat că R. Moldova e plină de “trasee” și nu are nici un drum. Iar mașinile în loc să se răstoarne, “se inversează” elegant. Cum să fie altfel dacă tinerii noștri “finisează” universitatea pe un cap, profesorii pleacă “la Italia”, polițiștii stau la straja “ordinei” publice, iar jurnaliștii ne anunță că “la noapte temperatura minimă va urca până la 20°C”. Sărăcia limbii vorbite afectează coerența gândirii indiferent de activitate.


Republică în stare de repaus

Lenea de a gândi, lipsa virilității intelectuale și a reflexiei provin din perioada sovietică de tristă amintire, când deciziile se luau de “fratele mai mare”. Astăzi școala și statul încă mai sunt cantonați în paradigma obedienței și cerșitului. Așteptăm să ne dea Coreea de Sud calculatoare, Japonia – tractoare, SUA – sisteme de irigație, România – autobuze școlare, iar Turcia să reconstruiască președinția. Și în educație, dorim ca cineva din exterior, un “partener strategic”, să ne pună reforma de-a gata pe tavă, fără a ține cont de bunele tradiții și experiența celor mai buni dascăli ai noștri. Așa și am rămas “republică”, care se bucură de ce-i pică de la masa bogaților, iar școala, plină de atavisme sovietice ca de bube, se mișcă doar din inerție, iar tot ce se mișcă din inerție odată și odată se va opri, asta dacă nu intervine o forță din exterior, desigur. După cum stau lucrurile (iar la noi ele stau de ani buni), deja suntem în stare de repaus.

Chiar și la fostul Minister al Educației, unde conform unui raport al Băncii Mondiale se atestă o “absență de capacități analitice”, a început să se vorbească despre “reconceptualizare”. Dacă și veșnicii funcționari ai sistemului simt că așa nu se mai poate, înseamnă că lucrurile sunt grave de tot. Reformele de până acum au fost superficiale, mai mult pentru PR. Spre exemplu, în art.7 al Codului Educației este arătată o listă a Principiilor fundamentale ale educației. “Principiul susținerii și promovării personalului din educație” îl găsim pe penultimul loc, tocmai la litera p. Aceasta demonstrează încă o dată că apucăturile și modul de gândire comunist au intrat adânc în sângele guvernării, pentru care profesorul este impedimentul principal în reforma educației. Deși se vociferează permanent că nu ajung sute de profesori, statul nu este interesat de ei. Tinerii absolvenți înțeleg acest lucru și ocolesc de departe universitățile pedagogice – oaze ale epocii demult apuse – unde de ani buni sunt înmatriculați absolvenți de liceu cu medii ușor peste nota 5. Din acest “material” universitățile însăilează învățători și profesori cu acte în regula, gata de a continua “paradigma”. Pe tobogan la vale.

Principiul susținerii și promovării personalului din educație – pe penultimul loc,
la litera p. în lista priorităților din Codul Educației.

Există și profesori – maeștri adevărați ai artei lor, profesioniști care se dăruie total, axa vertebrală a școlii. Anume acești mari anonimi țin sistemul. Cu efortul propriu, fără răsplată și fără prestigiu, trag poporul după ei. Dar cu fiecare an sunt tot mai puțini și nu pot opri colapsul mașinăriei ruginite din educație. Acești Profesori, transmițându-și pasiunile proprii, formează, edifică moral elevul, nu doar îl informează – cum încearcă să facă majoritatea cadrelor didactice. O reformă reală în educație poate fi concepută prin apelarea la înțelepciunea colectivă și experiența acestor profesori, dar nu prin importul de strategii sugerate de “partenerii de dezvoltare”, fără a ține cont de tradițiile și specificul local.
La scară generală, predarea e formalizată – metodologie de transmitere a informației. Elevul e plictisit de lucrurile inutile și învechite, spuse de profesor sub formă de adevăr în ultimă instanță. Școala parcă s-ar strădui să-l învețe pe elev toată deșertăciunea lumii. După fiecare știre despre întâlnirea unor ONG–uri cu reprezentanții ministerului educației așteptăm să mai apară o disciplină școlară. Altfel e imposibil pentru decidenții noștri. Dacă nu există vocație de pedagog și te conduci de un manual trecut cu țepe, e greu de format competențe de comunicare sau de întreprinzător la lecțiile de matematică, biologie, etc. Așa am ajuns că la educația civică, indusă din exterior, se predă nu atât morala cât tolerarea imoralității. În condițiile laicității dezlănțuite, se mai pronunță cineva în favoarea educării efortului de profesare a adevăratelor valori morale, care să conducă omul spre mântuire?

Într-un sătuc uitat, unde lumea nu știe să aplice cu proiecte mărunte pentru încălzire, apeduct, ferestre sau ceva mobilier, puține lucruri motivează elevul să vină cu bucurie și interes la școală. În Republica Moldova școlile ceva mai dotate se țin pe granturi și pe entuziasmul nesecat al profesorilor și directorilor. Realizările se datorează mai degrabă donatorilor străini decât autorităților noastre. Vă imaginați un ministru de finanțe care să aprobe două milioane de dolari din bugetul statului pentru reparația capitală a unui liceu rural? Cu greu. Dar un miliard de dolari pentru salvarea Băncii de Economii? Aici – da, căci băncile noastre sunt vitale pentru economie (mai ales cea tenebră).

Trei lucruri șchiopătează în educația autohtonă: infrastructura, pregătirea profesorilor și bunăstarea lor, deci și soluția de redresare ar trebui să fie structurată corespunzător.

Liceu în fiecare comună.
Școală în fiecare sat.
Academie Pedagogică cu trei Școli Normale sau Colegii Pedagogice Universitare.

Despre infrastructură. Noul ministru ne spune că ar mai trebui de închis încă vre-o 40 școli. Cea mai simplă reacție la declinul demografic și exod. De ce nu ar propune includerea școlilor în planurile de dezvoltare locală ale raioanelor, așa încât fiecare comună obligatoriu să aibă liceu, iar fiecare sat din comună – școală primară sau gimnaziu. Pentru aceasta comuna ar trebui să aibă la 10 mii locuitori. Azi, însă, există comune cu populație până la o mie de oameni. În aceste condiții se impune o recroială a sistemului administrativ existent. Cu alte cuvinte, soluțiile bune nu sunt cele luate doar în cadrul sistemului educațional.

Despre pregătirea profesorilor. O școală bună înseamnă profesori buni. Republica Moldova are universități și colegii care pregătesc cadre didactice. Majoritatea grupelor de studenți sunt incomplete. O grupă de 15 studenți e deja un lux. Toate eforturile universităților sunt orientate spre a menține catedrele și facultățile. Profesorii predau ceea ce știu ei, dar nu ceea ce-i necesar unui viitor pedagog. Nu se învață într-un mediu digital modern și tinerii profesori nu știu să aplice tehnologiile la lecție. Căminele studenților de azi sunt așa cum le-au lăsat bunicii lor. Un program de împrumutare a studenților (de genul Student Loan Program) ar revigora financiar universitățile și le-ar da posibilitate să-și dezvolte pe deplin potențialul lor. În ultimul timp se vehiculează ideea înființării unei Academii Pedagogice. Împreună cu trei – patru Școli Normale (pregătesc învățători pentru clasele primare) sau Colegii Pedagogice Universitare (pregătesc și profesori de gimnaziu) aceasta ar asigura pe deplin cerința de cadre didactice calificate.

Bunăstare înseamnă apartament procurat în 5 ani de zile din salariu



Nu putem vorbi despre bunăstarea unui neprofesionist.
Despre bunăstarea profesorilor. Cunoscut fapt că suntem țara cu cea mai mică putere de cumpărare din Europa. Conform datelor pentru anul 2016 avem 5300 $ SUA pe cap de locuitor. Penultima în listă e Ucraina – 8305 $, România are 22347 $, Lituania – 29972. Bunăstare în gulag nu există. “De ce vă jeluiți? Salariile se plătesc la timp.” – este replica unei reprezentante a statului capturat. Cele 10%, oferite de 1 septembrie de guvernare, profesorii le privesc ca pe o batjocură la adresa lor. Fără o abordare revoluționară a salarizării nu se mișcă nimic în educație. Soluția e una complexă și presupune aerisirea și modernizarea curriculei, reducerea numărului de discipline și ore. Astfel, se va reduce și numărul de unități. Corelat cu 40% de profesori, care au atins vârsta de pensionare, ar fi loc pentru o generație nouă. Arătați-le tinerilor absolvenți de liceu o perspectivă clară a bunăstării și ei vor alege cu plăcere profesia de pedagog. De fapt, bunăstare economică înseamnă: apartament procurat în 5 ani de zile din salariu, mașină personală nouă luată în leasing, concediu interesant, absența problemelor de sănătate (criterii folosite de bănci la creditare). Doar așa putem crește calitatea intrărilor în sistem. Bunăstarea mai are o componentă – respectul social. Adică nu putem vorbi despre bunăstarea unui neprofesionist. Cum un amărât, care nu-și stăpânește bine meseria, își va motiva elevii să învețe?

Ce așteptări are cetățeanul de rând de la școală? La sigur nu să-i învețe pe copii lucruri inutile, pe care nu le vor aplica niciodată în viață. Lumea de azi e pragmatică și dorește ca cel ce absolvește o școală să poată activa eficient în societatea modernă și, pentru un succes permanent, să aibă deprinderea de a învăța pe tot parcursul vieții. Dar ce așteptări de la școală ar avea un stat cu adevărat democratic?

La sigur să nu producă asistați social pe bandă rulantă și nici analfabeți funcționali, cărora nu poți să le oferi un loc de muncă în era tehnologiilor. Iar noi, ca societate creștină, vrem cetățeni cu o limbă vorbită coerent, conștiință clară a apartenenței de neam, valori morale puse la punct, oameni onești căror le pasă și sunt gata să se implice.


Autor: Mihail Calalb, mcalalb@hotmail.com
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus