Editorial

Elogiul zilelor lucrătoare

Moto: „Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, 
pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea s-a odihnit de toate 
lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea
și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate 
lucrurile sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” .
 
(FACEREA, cap. 2, 2-3) 

Filozofia trândăviei vine dintr-o mare slăbiciune și fâsticeală spirituală; trândăvia este filozofia rătăcitului, a rătăcitului cu setea de viață stinsă. Acceptată și cultivată la nivel „doctrinar”, aceasta e filozofia învinsului, a nefericitului care a obosit să-și mai caute rostul și norocul.

Elogiul „zilei a șaptea” este cel mai grav păcat, atunci când n-au existat cele primele șase zile ale „lucrării”. Dumnezeu a sfințit ziua a șaptea, „pentru că „într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”. În caz contrar, n-ar fi existat această a șaptea zi. Trândavul cinstește și sfințește ziua a șaptea ca pe o verigă din lanțul unui timp mort, consumat în delirul sclaviei față de sine însuși. Libertatea de a decide, care, chipurile, ar răspunde nevoii de demnitate. Refuzul activității zilnice, de rutină, și epuizanre, este refuzul plăcerii de a te bucura de plăcerile „zilei a șaptea”, care vine după ce ai făcut toate „lucrurile și le-a pus în rânduială”. Dorința de a justifica cele șase zile de trândăvie naște filozofia perversă a presupuselor dor de libertate și a nevoii de demnitate.

Păcatul indolenței se consumă veșnic într-un cadru obositor și agresiv, într-un timp frânt, fărâmicios ca sticla:„ziua a șaptea”, venită după „punerea lucrurilor în rânduială”, dimpotrivă, se scurge, tămăduitoare, într-un cadru de liniște și împăcare, într-un timp continuu, moale, că ai putea să ungi cu el ochiul însângerat de oboseală. Liniștea în fața celeilalte lumi vine din plăcerea primelor șase zile, frica – din pervertirea permanentă a „zilei a șaptea”. Munca este o fugă de păcat și de durere. Ajuns la disperare, românul s-a „luat cu lucrul” ca să scape de ea. „A te lua cu lucrul” însemnează a căuta o cale de a fugi de păcat.

Elogiul trândăviei este cântecul dintotdeauna al naturilor ratate, al complezităților în fața inaccesibilității morale de a gusta din farmecul „zilei a șaptea”. Atunci când nu poți mușca, cu amândouă maxilarele, din timpul ce ți-a fost hărăzit de Cel de Sus, linchești din filozofia perversă a învinsului, întotdeauna agresiv, cu chip oțărât și replică oțetită. Acestuia nu i-a fost dat niciodată să trăiască bucuria unei bucurii proprii sau străine, întrucât bucuria vine din plăcerea primelor șase zile lucrătoare, dar nu din râgâitul unei lungi cât o viață, „zile a șaptea”, care le urmează pe cele șase, tot râgâitoare, dar nu lucrătoare.

Leneșul lui Creangă nu poartă nicio vină pentru filozofia sa, căci este omul „zilelor a șaptea”; cucoana care i-a propus posmagi, adică o soluție filozofică de alternativă, n-a înțeles că filozofia trândăviei nu are alternativă și nici n-avea cum să înțeleagă, fiindcă ea însăși era omul care mânca din munca sătenilor, iar posmagii pe care i-i oferea leneșului – tot din munca sătenilor erau.

Acesta-i argumentul și contraargumentul. Sătenii, și numai sătenii, lucrători în toate primele șase zile, au greșit, oprind carul cu trândavul în fața cucoanei.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *