Există şi o altă literatură

 Ţin minte şi acum cât spaţiu şi câtă atenţie li se acorda unor opere mediocre ca Sat uitat de Andrei Lupan sau Podurile de Ion Constantin Ciobanu, din simplul motiv că aceste texte se pliau ca nişte prezervative, cum spunea cineva, pe ideologia sovietică, şi cum erau trecute sub tăcere nuvelele lui Vlad Ioviţă Un hectar de umbră pentru Sahara, Sirena, Magdalena din cauza că acestea refuzaseră să ilustreze nişte teze aberante de partid despre existenţa a două popoare distincte sau despre cât de cumplit şi de înjositor a fost jugul moşierilor şi boierilor români.
Pentru că Vlad Ioviţă a dat dovadă de verticalitate şi de un mare curaj în proza sa scurtă, acesta era trecut cu vederea de către alcătuitorii de manuale şcolare şi critica literară a vremii. Nu era cunoscut la şcoală, nu era analizat de critici, nu figura în topuri, nu era studiat în universităţi. În schimb, la mare căutare era proza lui Ion Constantin Ciobanu sau a lui Samson Şleahu, în care poncifele ideologiei comuniste încinseră o horă sălbatică pe mormintele valorilor estetice…

Proza lui Ioviţă am descoperit-o pe cont propriu şi în răspăr cu maculatura proletcultistă care mi se băgase pe gât în şcoală. Dar aş fi putut şi să n-o descopăr. Cel mai tare mă miră, însă, că un prozator ca Vlad Ioviţă – unul dintre cei mai mari scriitori basarabeano-transnistreni din toate timpurile – e şi astăzi într-un con de umbră, iar foarte mulţi scriitori proletcultişti (să zicem, Andrei Lupan sau Liviu Deleanu) mai ocupă încă prim-planul scenei literare. Chiar nu pot înţelege de ce se întâmplă asta. Cum nu pot înţelege de ce o mare parte dintre ierarhiile stabilite cândva încă mai sunt la mare cinste şi astăzi, deşi se pare că acum trăim într-o altă lume. E de la sine înţeles că s-ar impune o revizuire critică a literaturii scrise până, dar şi după 1990, astfel încât să se separe apele de uscat. Prejudecata că literatura basarabeană ar fi depăşită – prejudecată pe care am împărtăşit-o şi eu o vreme, dar de care am scăpat în ultimii ani – se bazează mai degrabă pe literatura promovată cu insistenţă de manualele sovietice şi pe necunoaşterea acelor texte literare pe care le citeam pe sub masă. Sau se bazează pe ideea că majoritatea scriitorilor basarabeni ieşiţi din comunism sunt neosămănătorişti ca Goga, şi acesta e singurul lor mod de a înţelege şi de a face literatură. De această prejudecată am putea să ne scuturăm doar dacă am trece moştenirea literară basarabeană printr-o sită estetică.

Nu ştiu cât de uşor s-ar putea schimba lucrurile în acest sens, atâta timp cât Naţionalul din Chişinău, bunăoară, preferă să monteze şi astăzi piese proletcultiste, alimentând impresia că literatura basarabeană a încremenit în timp. Ştiu prea bine că există şi o altă literatură, care nu este cunoscută destul sau mai e ignorată de critici. Soluţia ar fi reconsiderările şi relecturile critice. Cred că a venit timpul lor!