Timpul.md

Istorie 16 Ianuarie 2020 | 15:12

Expedițiile Memoriei în Kazahstan. „Desțelenirea”, o altfel de deportare

Academicianul Victor Eftimiu spunea: „Uitarea ni se pare o trădare. Uitarea e suprema lașitate”. De-a lungul istoriei, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost supus unor nedreptăți, nedreptăți care și-au pus amprenta definitivă asupra românilor basarabeni, iar cunoașterea acestor evenimente de către tânăra generație reprezintă o obligativitate în procesul percepției istoriei noastre. 

Kazahstanul reprezintă o istorie cu totul diferită pentru românii de pretutindeni și asta se datorează nu doar faptului că aici avem o importantă comunitate a românilor, evaluată în jurul cifrei de 20.000, dar și a poveștilor fiecăruia dintre aceștia, povești cuprinse de emoții.
În cele ce urmează, voi vorbi despre un alt episod al istoriei noastre, un episod consfințit la mijlocul anilor ’50: „Desțelenirea”.
Înainte de toate, să recapitulăm principalele aspecte negative operate de către autoritățile sovietice, imediat după anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940:

- Primul val de deportări din 12-13 iunie 1941, în urma căruia au fost deportați nu mai puțin de 29.839 de persoane din Basarabia și Bucovina de Nord în Siberia și Kazahstan;

- Al doilea val de deportări din 5-6 iulie 1949, alte 35.796 de persoane au fost deportate în Siberia, Kazahstan și Asia Centrală;

- Al treilea val de deportări din 1 aprilie 1951, finalizat cu deportarea a 2.617 persoane în Siberia.

„Desțelenirea” a succedat perioada deportărilor și a fost un alt proces prin care autoritățile sovietice au ținut cu orice preț să reducă semnificativ numărul populației din Basarabia, dar și să contribuie la deznaționalizarea populației autohtone. În acest sens, în perioada sovietică, basarabenii au servit drept brațe de muncă gratuită pentru transformările ce aveau loc în Uniunea Sovietică.

Procesul de „desțelenire” este asimilat cu liderul sovietic Nikita Hrușciov, care a inițiat campania de desțelenire la plenara Comitetului Central al PCUS din martie-aprilie 1954. Cu alte cuvinte, mii de persoane urmau să fie trimise, preponderent, în stepele kazahe din nordul Kazahstanului pentru a cultiva pământurile din această zonă și de a le transforma în terenuri agricole. Trebuie de specificat că persoanele trimise erau în mare parte țărani, agricultori, tractoriști, adică populație activă de muncă.

Lucrările propriu-zise de demarare a campaniei de desțelenire a stepelor din Kazahstan au fost inițiate în 1956. În acest scop, mii de moldoveni au luat drumul spre Kazahstan, iar o parte dintre aceștia, supuși rusificării, au rămas stabiliți pe pământurile Kazahstanului.

Astfel, peste 6.000 de basarabeni au fost trimiși în regiunile Kustanai și Pavlodar din nordul Kazahstanului, iar alți peste 4.000 în regiunile Akmola și Aktubinsk, ultima la 2.220 kilometri nord de Alma-Ata. Din povestirile celor trimiși, săptămânal, din RSS Moldovenească zburau avioane cu muncitori destinați „desțelenirii”, iar condițiile în care erau primiți aceștia erau de nedescris. Majoritatea dintre aceștia erau lăsați direct pe câmp, în corturi a câte 30-40 de persoane, la distanță semnificativă de orașe. De altfel, distanța între orașe în Kazahstan este foarte mare, poți parcurge sute de kilometri în care poți „admira” doar stepa kazahă. O parte din cei veniți în Kazahstan, mai „norocoși”, erau cazați în cămine, dar și aici condițiile sanitare lipseau cu desăvârșire, iar diversele boli infecțioase nu întârziau să apară.

Medalia „Pentru Valorificarea Țelinei”

Este de menționat că puțini dintre cei veniți în Kazahstan veneau benevol la aceste munci. Un rol important în venirea muncitorilor în Kazahstan îl reprezenta ideologia sovietică.

Prezidiumul Sovietului Suprem din Uniunea Sovietică adoptă la 20 octombrie 1956 instituirea unei medalii cu specific aparte, intitulată „Pentru Valorificarea Țelinei”, decizie care avea să-i vizeze pe tineri în special. În acest sens, una din modalitățile distincte prin care au fost ademeniți tinerii moldoveni în Kazahstan a fost trimiterea prin detașamentele de komsomoliști, în urma cărora cei de 17-18 ani erau convinși să participe la dezvoltarea economică a Uniunii Sovietice.

În perioada anilor ’50 –’60, ca rezultat al campaniei de desțelenire, în stepele kazahe, au fost trimiși în jur de 1,5 milioane de persoane din întreaga Uniune Sovietică, iar în jur de 27 de milioane de hectare de stepă au fost desțelenite.

„Atunci când viața bate filmul...”

În Kazahstan, „desțelenirea” l-a adus pe poetul Simion Plămădeală, în vârstă de 78 ani, originar din satul Grinăuți, raionul Râșcani, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chișinău, fost coleg cu regretatul poet Grigore Vieru și cu Mircea Druc, ex-prim-ministrul Republicii Moldova.
Contextul în care a ajuns în Kazahstan și povestea sa este cu adevărat emoționantă. Fiind student la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă”, perspectiva de a preda în limba rusă într-un sat de pe malul Prutului și de a uita limba română l-a făcut pe Eroul nostru să adopte o poziție clară, poetul a ales să poarte „lacrima limbii noastre” într-o mină din regiunea Karaganda, decât să o piardă acasă.

Singurul poet român din Kazahstan a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbune din apropierea orașului Karaganda, timp în care a scris sute de poezii prin care și-a exprimat suferința, dorul de casă, de tot ce e românesc, iar creația sa a atins apogeul prin lansarea volumului de poezii „Departe – aproape. 100 de poezii românești din Kazahstan”.

Simion Plămădeală a militat întotdeauna pentru limba și identitatea românească a basarabenilor, iar munca sa a fost distinsă cu decorarea ordinului „Meritul Cultural în Literatură” la 25 martie 2012 de către președintele României, Traian Băsescu.

Dragi români-moldoveni, cunoașterea trecutului reprezintă viitorul nostru, viitor care depinde de fiecare dintre noi.

În final, vă voi lăsa să reflectați asupra unor versuri scrise din inima Kazahstanului de către poetul Simion Plămădeală: „…La limba care n-o mai uit/ Și n-oi uita niciun cuvânt / Până la ducerea pe veci/ În hăul negrului mormânt...“.

Ion Pânzari, student ULIM,
membru al Expediției Memoriei în Kazahstan
ARHIVA TIMPUL
10.01.2014

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus