Timpul.md

Editorial 7 Septembrie 2015 | 07:03

Experiențe poloneze (I) O țară între martirologie și decomunizare

Sărbătoarea independenței noastre chinuite și ignorate m-a prins în acest an în Polonia. 

O țară care știe ce înseamnă independență, cum să lupte pentru ea, dar și cum s-o prețuiască. După o măreție statală exprimată cu vigurozitate în epoca medievală, polonezii, în trei împărțiri succesive (1792, 1793, 1795) făcute de mai marii regiunii (Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Prusia), au pierdut independența pentru circa 150 de ani. N-au încetat să viseze și să aspire la ea, au murit cu miile pentru libertate, în special în revoltele îndreptate împotriva dominației țariste din secolul XIX, dar în cele din urmă au revenit la independență în anul 1918. Cu ambiții de putere regională în perioada interbelică, Polonia a fost unicul stat european care a susținut militar România în posesia asupra Basarabiei, Varșovia semnând în anul 1921 un tratat prin care se angaja militar să apere frontiera noastră de est împotriva sovieticilor și fiind unul din aliații fideli ai statului român în apărarea integrității sale teritoriale. La 1 septembrie 1939 era atacată de Germania, iar la 17 septembrie de Uniunea Sovietică, care astfel puneau capăt statalității poloneze pentru anii războiului. Refăcută cu dificultate în timpul și după al Doilea Război Mondial, independența polonezilor a fost chinuită sub comunism, fiind anihilată în două dimensiuni conexe. Una de sorginte marxist-leninistă, comunistă, care aducea pentru cincizeci de ani un mod de viață străin identității seculare a polonezilor. Alta de sorginte imperială, sovietică, exprimată de dominația URSS asupra Europei de Est și asupra Poloniei implicit. A avut puterea să mențină nealterată demnitatea și integritatea suflului ante - și anti-comunist, suferind exemplar și în această perioadă, dar demonstrând o voință neclintită pentru libertate. O va obține în anul 1989, înaintea celorlalte state est-europene, fiind un exemplu de emulație și îndrăzneală pentru restul țărilor din Blocul Comunist, care se trezeau din amorțeala anesteziei comuniste. A fost în prima linie a tranziției de la comunism spre democrație, realizând o „terapie de șoc” care va șoca întreaga lume, fără compromis față de comunism și reminiscențele sale, devenind în anul 1999 membru al NATO, iar în 2004 intrând în Uniunea Europeană. Actualmente este al șaselea stat ca pondere demografică în Uniunea Europeană (38.1 mln. locuitori, 7.7% din populația UE), dar importanța strategică a Poloniei în UE și NATO este dincolo de cifre și statistici, lucru confirmat și de ipostazele de conducere pe care polonezii le au în aceste structuri. Între 2009 și 2012, la doar patru ani de la accederea în UE, Jerzy Buzek, ex-prim-ministru al Poloniei, a fost președinte al Parlamentului European, iar actualmente, din 2014, un alt fost prim-ministru al Poloniei, Donald Tusk, este președinte al Consiliului European, cea mai înaltă funcție în Uniunea Europeană.
Martirologia poloneză între statistică și suferință

Involuntar, atunci când mă gândesc la o țară sau la un popor, primul lucru care îmi vine în minte, sunt oamenii de seamă pe care i-a dat umanității. Pentru că înainte de a aparține umanității sunt o emanație a caracterului și construcției genetice a națiunii din care au ieșit. Polonia l-a dat lumii pe marele Copernic, care a formulat modelul heliocentric și ne-a arătat locul în această Galaxie; pe compozitorul Frederic Chopin; pe prima femeie și dublă laureată a premiului Nobel, Maria Skłodowska Curie; pe Papa Ioan Paul al II (Karol Vojtyla), care a abordat demontarea comunismului ca pe o cauză a vieții; pe novelistul Henryk Sienkiewicz și poetul Czesław Miłosz, ambii laureați ai premiului Nobel; pe regizorii de Oscar Roman Polański și Andrzej Wajda. Dar Polonia mai înseamnă Solidarność (Solidaritatea) și Lech Wałęsa (laureat al premiului Nobel pentru pace în 1983), care au arătat întregii lumi o mobilizare socială unică, ancorată în tradițiile de rezistență poloneză seculară și capabilă în cele din urmă să doboare sistemul comunist în propria țară și în afara ei.

De data asta am venit în Polonia într-un proiect pe care nu puteam să-l refuz. Pentru că reprezenta o ocazie unică de a cunoaște istoria Poloniei prin ochii celor mai buni istorici pe care îi are la acest moment, într-o școală de vară „Polonia-inima istoriei Europei”, organizată de Institutul Memoriei Naționale și coordonată de Anna Brojer, o tânără istorică ce activează în cadrul acestei instituții. Despre acest institut cu statut unic în spațiul european voi vorbi separat, în editorialul următor, pentru că puterea lui de transformare istorică a Poloniei este absolut remarcabilă, iar investițiile pe care le fac polonezii în decomunizarea societății și în scoaterea trecutului comunist în afara legii sunt cheia de boltă a constructului statal și identitar polonez de după 1989. Și cu siguranță unul din principalele motive pentru care Polonia este acolo unde este.

Temele alese pentru prezentare au reflectat în general pilonii esențiali ai discursului istoric polonez în perioada postcomunistă și pot fi împărțite convențional în patru părți: a. martirologia polonezilor în secolul XX; b. eforturile polonezilor de salvare a evreilor în timpul Holocaustului; c. rezistența anticomunistă, Solidaritatea și cultura paralelă sub comunism; d. rolul Bisericii Catolice în organizarea și susținerea mișcărilor anticomuniste. În plus, pentru participanții la școala de vară (profesori de istorie din licee și universități, cât și cercetători din 11 țări europene, printre care Islanda, Țările de Jos, Malta, Austria, Estonia, Croația, Serbia, Albania, Ungaria și Danemarca) a fost organizată o vizită în arhivele comuniste din Varșovia și la închisoarea Rakowiecka, unde între 1944 și 1949 sovieticii au executat elita politică și intelectuală a țării, mii de polonezi care s-au opus comunismului.

Martirologia poloneză între anii 1939-1949 este de-a dreptul impresionantă. Nu știu dacă vreo altă țară europeană a fost în așa fel decimată de efectul combinat al războiului, execuțiilor, Holocaustului și masacrelor ce au avut loc în timpul și după al Doilea Război Mondial. Din acest considerent, centralitatea poziționării sale în discursul public și politic polonez este explicabilă. Conform recensămintelor, în anul 1939 în Polonia locuiau circa 36 milioane de oameni. În anul 1946, erau contabilizați doar 24 de milioane. În doar șapte ani țara a pierdut 12 milioane de locuitori, adică a treia parte din populație. Adică fiecare al treilea polonez din 1939 nu se regăsea în 1946 în noul stat. Nu toți au murit. Cifra polonezilor decedați în această perioadă, care apare în manualele de istorie, este de șapte milioane. Restul sunt cei care au dispărut ca rezultat al transformărilor teritoriale de după război, inclusiv prin anexarea la URSS a părții de vest a Ucrainei și Belarus. Întreaga populație evreiască a Poloniei a fost exterminată de Holocaust (3.4 milioane, adică 10% din populația statului); un milion de polonezi au fost deportați sau exilați în URSS, de unde nu s-au mai întors; 250 mii au fost omorâți în operațiuni militare; 100 mii au fost nimiciți în masacrul din Volyn și Galicia de Est, organizat de naționaliștii ucraineni; 200 mii au murit în timpul răscoalei de la Varșovia din 1944, fiind exterminați de naziști; 50 de mii au murit în timpul masacrului de la Wola din 1944, operat de trupele germane; între 30 și 45 mii ai fost victimele represaliilor staliniste din 1944-1949; 22 de mii de ofițeri și intelectuali polonezi au fost omorâți de sovietici în pădurea de la Katyn.

Actualmente, la începutul secolului XXI, Polonia a reușit să atingă demografia perioadei interbelice, dar dincolo de această statistică, sechelele acestei drame atârnă greu deasupra istoriei acestei țări, mai ales în raport cu Rusia, față de care există un discurs intransigent și lipsit de compromis.

Solidaritatea, Papa Ioan Paul II și rezistența anticomunistă

Dincolo de martirajul celui de-al Doilea Război Mondial și al represaliilor staliniste, polonezii au menținut de-a lungul perioadei comuniste o linie constantă de rezistență față de comunism, exprimată în diferite feluri. Prima dimensiune este a revoltelor directe, cum a fost cea din 1956 (Poznan), unde s-au tras peste 110 mii de gloanțe, iar străzile au fost blocate de peste 3 mii de tancuri și circa 12 mii de soldați, sau cea din 1970, care a avut loc în mai multe orașe poloneze, ambele soldate cu zeci de morți printre civili. A existat un protest religios, realizat în jurul Bisericii Catolice, care a fost unica instituție de la „Elba până la Vladivostok” (adică din întreg blocul comunist) aflată în afara controlului sovietic și care putea emite decizii autonome. Stâlpul acestei rezistențe a fost cardinalul St. Vyszynski, un inter-rex al polonezilor, ce reflecta vechea tradiție poloneză, legată cu perioadele dinaintea comunismului. Odată cu alegerea unui polonez drept Papa Ioan Paul al II-lea, rolul bisericii a sporit și mai mult, ea fiind instituția în jurul căreia s-a raliat întreaga societate poloneză în rezistența ei anticomunistă.

Cea de-a treia formă de rezistență a fost cea mai spectaculoasă și unică, mișcarea „Solidaritatea”, care a apărut în anul 1980 și a atins către momentul anului 1981 circa 10 milioane de membri. A fost prima mișcare socială de asemenea proporții în cadrul blocului comunist, fapt ce a determinat autoritățile comuniste să instaureze în țară la 12-13 decembrie 1981 legea marțială. Circa șase mii de lideri comuniști și ai opoziției au fost internați și arestați, inclusiv conducătorul Solidarității, Lech Walęsa. Protestul masiv și rezistența polonezilor față de comunism are mai multe explicații, dar determinante sunt desigur tradiția seculară de rezistență și conspirație, colaborată cu etica și morala catolică, reunite toate sub drapelul unui spirit nealterat de independență și libertate. Toate acestea au făcut ca polonezii să scape primii de comunism, realizând în 1989 un prim-guvern necomunist din Europa de Est și contribuind la demontarea comunismului prin vecinătăți.

Au mai existat desigur și alte forme de protest social, cultural sau economic care au permis această detentă anticomunistă. Spre exemplu, Polonia a fost unica țară comunistă în care n-a existat colectivizarea, pentru că rezistența acerbă a țăranilor și tradiția seculară de proprietate liberă a oprit acest lucru. Tot un polonez, Ryszard Siwiec, a fost primul om din Europa de Est, care în protest față de invadarea Cehoslovaciei, la 8 septembrie 1968 și-a dat foc public pe un stadion de mii de oameni. Gestul său a fost ulterior repetat în 1969 de cehul Jan Palach și de lituanianul Roman Kalanta în 1972, care astfel își exprimau protestul față de regimul comunist și față de dominația sovietică. Iar când te gândești unde se află acum aceste țări, înțelegi întreaga dimensiune a prețului pentru libertate și neatârnare, care pentru noi parcă nu are nicio relevanță.

(Va urma)

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus