Timpul.md

Opinii & Editoriale 28 Octombrie 2013 | 08:15

Experienţe de integrare europeană (II). Constituire

Moto: „Nu formăm coaliţii de state, unim oameni” Jean Monnet  

În prima expunere asupra experienţelor de integrare europeană spuneam despre câteva raţionamente care au dus la apariţia acestei comunităţi pe vechiul continent: ideea unităţii europene, determinată de senzaţia unui trecut istoric îndelungat, marcată de unitatea valorilor europene şi de senzaţia de europenism; necesitatea reconcilierii istorice dintre marile puteri europene şi realizarea unor instituţii de cooperare transnaţională era de natură să reducă la minimum sau să excludă totalmente o eventuală conflictologie între ele; imperativul unei refaceri rapide a vechiului continent pentru a putea contracara expansiunea comunismului sovietic, ce ameninţa să se extindă în întreaga Europă în condiţiile postbelice. În cele din urmă, în condiţiile unei situaţii de divizare ideologică, teritorială şi politică fără precedent, aflată la discreţia Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice, care-i determinau în mare parte politicile, integrarea principalelor puteri europene şi realizarea unei extinderi europene prin cooptarea altor state a fost şansa de erijare a Europei Occidentale într-un pol distinct al relaţiilor internaţionale, care, în condiţii istorice favorabile, determinate de prăbuşirea URSS, devine principalul centru de atracţie şi gravitaţie pe continentul european.

Răspunzând şirului de întrebări fundamentale privind istoria Uniunii Europene, am ajuns la momentul unor reflecţii asupra mecanismului de concepere a proiectului european de integrare. Premisele expuse anterior au creat o situaţie favorabilă apariţiei unei comunităţi de state europene, iar de acolo până la realizarea acestui deziderat în practică nu a fost decât un pas.

Cum s-a modelat Uniunea Europeană?

Jean Monnet, arhitectul Uniunii Europene, reflectând asupra situaţiei în care se afla continentul european în anul 1943, declara că „statele Europei, luate individual, nu sunt destul de puternice pentru a garanta prosperitate şi dezvoltare socială pentru popoarele lor. Statele Europei trebuie, în consecinţă, să formeze o federaţie sau o entitate europeană care să le transforme într-o unitate economică comună”. Succesul planului său de reconstrucţie şi modernizare a Franţei după război, l-au determinat pe Monnet să gândească curând un alt plan pentru a evita implicarea Europei în Războiul Rece dintre Est şi Vest. Soluţia lui Monnet a fost antrenarea Germaniei într-o zonă comună de pace şi prosperitate care să fie favorabilă şi altor ţări vecine.

Primul instrument de integrare europeană a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a jucat un rol esenţial în declanşarea procesului de reconciliere şi cooperare franco-germană. Raţionamentul de bază în apariţia acestui organism era că punerea în aplicare a unui asemenea sistem va stimula atât de mult schimburile între cele două state şi investiţiile reciproce, încât atacarea unuia de către celălalt pur şi simplu ar deveni un nonsens. Acelaşi lucru îl intuia şi primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, care declara în 1946 că „primul pas în recrearea Familiei Europene trebuie să fie un parteneriat între Franţa şi Germania”.  

Pe data de 6 mai 1950 Jean Monnet i-a prezentat lui Robert Schumann, ministru de Externe al Franţei, un plan de cooperare cu Germania, ale cărui cuvinte-cheie erau reconciliere şi unificare. După ce s-a asigurat de sprijinul cancelarului german Konrad Adenauer, Robert Schumann a lansat propunerea ca Franţa şi Germania să îşi unească rezervele de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună. Planul Schuman propunea asigurarea liberei circulaţii a celor două materii de o parte şi de alta a frontierei franco-germane, inaugurând modelul european al integrării care, spre deosebire de alte modele, era supranaţional şi punea astfel bazele Europei comunitare.  

Tratatul de la Paris, care a pus temeliile CECO, a fost semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxemburg şi Olanda, iar ţările invitate cu statut de observator au fost Statele Unite ale Americii, Canada, Danemarca şi Marea Britanie. Statele semnatare instituiau o supranaţionalitate limitată, prin delegarea către CECO a unora din prerogativele lor, cu această ocazie fiind create şi primele instituţii pan-europene: Înalta Autoritate, Adunarea celor șase ţări, Curtea de Justiţie şi Consiliul Miniştrilor. Jean Monnet a fost primul preşedinte al acestei Înalte Autorităţi şi, prin urmare, primul preşedinte al unei Europe unite. 

În anul 1957 era înfăptuit un alt pas important în coeziunea europeană, prin crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Scopul constituirii unui astfel de mecanism era crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare puternice, iar motivele formării era deficitul de energie a ţărilor membre şi rămânerea în urmă a acestora faţă de supraputerile mondiale - URSS şi SUA. EURATOM viza crearea unei pieţe comune a industriei nucleare, elementul-cheie al comunităţii fiind programul comun de cercetări privind energia atomică.
Al treilea pas decisiv în realizarea Uniunii Europene s-a produs la 25 martie 1957, la Roma, când reprezentanţii acelor şase state care aderaseră la CECO semnează tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Roma, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul avea ca obiectiv „eliminarea barierelor ce divizează Europa”.

CEE – un templu al libertăţilor

Tratatul de la Roma a formalizat patru libertăţi fundamentale pe care se va fonda Europa economică, cu implicaţii adânci asupra viitorului său politic (art. 3): a bunurilor; a serviciilor; a capitalului; a muncii. Art. 48 al Tratatului prevedea crearea condiţiilor pentru realizarea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul Comunităţii, aceasta însemnând abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă. Un moment important de reţinut pentru noi toţi în conştientizarea acestui deziderat, care se conţine expres în acest tratat, este că „libertatea de mişcare constituie un drept fundamental al lucrătorilor şi al familiilor acestora; mobilitatea muncii în cadrul Comunităţii trebuie să fie unul din mijloacele prin care lucrătorului i se garantează posibilitatea de îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă şi de lucru, precum şi promovarea pe scara socială, în timp ce ajută la îndeplinirea cerinţelor economiei statelor membre”.
Art. 52 şi 54 din Tratat stipula la capitolul libertatea de circulaţie a serviciilor faptul că firmele de servicii dintr-o ţară comunitară, care dispun de o licenţă de funcţionare în ţara de origine, pot opera pe întreg teritoriul UE. Serviciile includeau patru mari capitole: activităţi industriale; activităţi comerciale; activităţi ale meşteşugarilor; activităţi ale profesioniştilor. Principiul liberalizării serviciilor avea în vedere două aspecte: dreptul de stabilire al beneficiarilor unui stat membru pe teritoriul altui stat din UE în scopul prestării unui serviciu şi prestarea de servicii pe baze transfrontaliere, fără a fi necesară deplasarea prestatorului. 

Libera circulaţie a capitalurilor implica înlăturarea controlului asupra fluxurilor de capital. Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului a fost şi este o condiţie a liberului schimb al produselor şi serviciilor financiare în interiorul UE şi a unei alocări optime în scop productiv şi comercial a fondurilor depuse la instituţiile financiare.  

La aspectul legat de libertatea de mişcare a bunurilor, tratatul sublinia în cuprinsul său importanţa constituirii Comunităţii ca o uniune vamală care să acopere comerţul cu bunuri şi care să implice abolirea taxelor de import şi de export, precum şi a oricăror reglementări legale având un efect similar şi adoptarea unei politici vamale tarifare comune în relaţiile cu terţe state.  

Tratatul de constituire a CEE a vizat politici complexe şi de lungă durată cum ar fi uniunea vamală, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare, prin crearea unei zone de liber-schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme (tarif vamal comun), politica agricolă comună, politica comercială comună şi politica concurenţei, care au consolidat în timp organizaţia şi i-au asigurat viabilitatea.
Realizarea celor trei Comunităţi: CECO, EURATOM şi CEE, a constituit primul pilon al integrării europene. Pornind de la ideea reconcilierii şi unificării, realizarea acestui construct a intrat într-o dimensiune de colaborare şi cooperare, determinată de senzaţia unei unităţi europene constituite istoric şi a unei misiuni de reintegrare regională, care va transcende limitele sale geografice şi politice iniţiale.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus