Timpul.md

Comentariu 24 Decembrie 2012 | 09:04

Experienţe italiene (I) Pizza şi fotbal la Napoli

De doi ani sunt implicat într-un proiect internaţional gestionat de Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Moldova, proiect coordonat de dr. Silvia Corlăteanu-Grainciuc şi care se desfăşoară în colaborare cu Institutul de Studiere a Societăţilor Mediteraneene din oraşul Napoli, Italia.

Proiectul are ca preocupare majoră cercetarea aspectelor politice, sociale şi economice dintre cele două ţări în retrospectivă istorică şi de actualitate, care presupune, dincolo de natura sa de cercetare inerentă, un schimb de vizite reciproce anuale. Graţie acestui fapt, am mers în două rânduri în Italia, anul trecut în septembrie şi anul acesta în decembrie, unde am avut mai multe întâlniri în mediul academic şi universitar, realizate în importante centre universitare şi de cercetare din Roma, Napoli şi Florenţa. Acest fapt, dar mai ales trăirile cotidiene pe care le-am avut pe pământ italian m-au determinat să amestec aceste două vizite într-un set de experienţe italiene, pe care să le prezint cititorilor TIMPULUI.
După ce vizitezi Roma, ai impresia că nimic nu te mai poate uimi în lume, parcă restul nu mai contează în raport cu acest renumit oraș. Prea mare este încărcătura emoţională determinată de omniprezenţa istoriei, care deopotrivă te exaltă şi te predispune la reflecţie. Dar Napoli mi-a depăşit aşteptările. Ca orice om care a trecut prin Facultatea de Istorie, ştiam că oraşul îşi are începuturile încă în civilizaţia elenă (din greaca veche Neapolis înseamnă „oraşul nou”), acesta fiind unul din cele mai vechi oraşe din lume locuite continuu, primii colonişti greci stabilindu-se aici încă în mileniul II A.D. Mă aşteptam să trăiesc o intensitate a diversităţii, modelată de multiplele experienţe istorice pe care le-a trăit oraşul în timp. Napoli a fost pe parcursul existenţei sale expus la mai multe invazii şi perioade de ocupaţii, fiecare dintre ele lăsând diverse urme în aspectul său estetic sau existenţial. Din secolul VI A.D., când este fondat ca Neapolis de către coloniştii greci, oraşul a jucat rând pe rând rolul de capitală a culturii elenistice în lumea romană, a fost invadat şi cucerit de ostrogoţi, apoi de bizantini, de lombarzi şi, pentru o perioadă, de normanzi. Din 1282 până în 1816, Napoli a fost capitala Regatului Neapolului, iar după aceasta, prin unirea cu Sicilia, a devenit capitala Regatului celor Două Sicilii până la unificarea Italiei, în 1861.

La 5 iunie 1224, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Frederick II, a fondat la Napoli cea mai veche universitate din lume şi una din cele mai vechi care funcţionează neîntrerupt, iar pe timpuri aici şi-a făcut studiile unul din cei mai mari teologi şi filosofi romano-catolici Thomas Aquinas. Tot în această perioadă (sfârşitul sec. XIII) începe la Napoli construcţia catedralei romano-catolice, cunoscută drept Cattedrale di San Gennaro, sfântul protector al oraşului, care va fi finisată în sec. XIV şi care a rămas cea mai importantă catedrală a oraşului.

Una din cele mai mari atracţii ale oraşului este Portul Napoli, care este al doilea în lume ca volum al tranzitului de pasageri, după cel din Hong Kong, iar datorită acestui fapt, oraşul este a patra urbe economică a Italiei, după Milano, Roma şi Torino. Dincolo de beneficiil pe care le aduce, portul cauzează şi cele mai multe probleme oraşului, în mod special prin crima organizată şi fluxul de imigranţi, lucru care îl resimţi imediat cum începi să cunoşti mai bine oraşul, care este inundat de cei veniţi de pe continentul african.

În dreapta portului, când stai cu faţa spre mare, se află Castelul Nuovo (Castelul Nou), o splendoare arhitecturală medievală, care a devenit simbolul oraşului şi care, începând cu anul 1279, a fost reşedinţa regilor napolitani. Centrul istoric al oraşului este cel mai mare din Europa, acoperind 1,7 mii hectare, fiind introdus din anul 1995 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Cea mai bună vedere asupra oraşului o puteţi avea de pe zidurile Castelului Sant'Elmo, o fortăreaţă medievală din secolul X, care se înalţă maiestos pe o stâncă deasupra oraşului şi care îţi oferă din toate părţile vederi unice asupra Vezuviului, Insulei Capri, asupra portului, cât şi diferite perspective asupra oraşului vechi şi celui nou, unde arhitecţii japonezi au construit un centru de afaceri cu zgârie-nori de ultimă generaţie. Actualmente, castelul se doreşte a fi un centru polifuncţional, care include expoziţii de artă contemporană, festivaluri de cinematografie şi numeroase congrese şi conferinţe. În septembrie anul trecut, am aflat cu mare uimire şi plăcere că acolo îşi organizase cu ceva timp în urmă o expoziţie de pictură Nicoleta Stati, care actualmente este şi directoarea Liceului Academic de Arte Plastice „Igor Vieru”, o chestiune pe care majordomul castelului ne-a relatat-o cu multă bucurie şi entuziasm când a aflat că suntem din R. Moldova.

Oraşul în sine se ridică dinspre mare spre munţi, fiind construit în formă de scară pe stânci, fiecare strat ridicat înălţând oraşul şi lăsând numeroase catacombe şi oraşe subterane, dintre care cel mai renumit este Muzeul Subteran, cu o vechime de patru secole înainte de era noastră.

Napolitanii, ca toţi italienii, te cuceresc prin simplitate, dezinvoltură şi umor, lucru pe care îl simţi din momentul când urci în taxi şi la chelnerii de pizzerii, care se aşază curioşi lângă tine să afle de unde eşti şi să-ţi explice care vinuri sunt mai bune şi ce pizza e mai bine să mănânci. Două lucruri îi înnebunesc în mod special pe napolitani – pizza, asupra căreia aceştia îşi revendică paternitatea, şi fotbalul, care, dincolo de pasiunea generală pentru echipa naţională, este ancorat în suportul idolatric faţă de clubul local „Napoli”, care a cunoscut marea glorie pe timpurile când aici a jucat inegalabilul Maradona.

Despre pizza, pe lângă numeroasele legende şi interpretări ale originii (că ar fi încă de la greci, turci sau diferite popoare balcanice, care au πίτα, pita sau πίττα, pitta, ce înseamnă plăcintă), napolitanii au o legendă specială, pe care ţi-o spune oricare dintre cei care posedă pizzerii la Napoli şi care nu ezită să ţi-o povestească, prin gesticulări intense, atâta timp cât îţi consumi bucata. Legenda porneşte de la perioada de ocupaţie spaniolă, care a durat circa două secole (sec. XV-XVII) şi împotriva cărora napolitanii s-au răsculat de nenumărate ori. Bărbaţii arestaţi ca urmare a răzvrătirilor, erau aruncaţi în închisorile spaniole, iar femeilor acestora le era permis să le aducă doar apă şi pâine pentru a-i hrăni. Prin urmare, ele au început să pună în pâine diferite ingrediente, roşii, ciuperci, carne, măsline sau brânză, pentru ca ei să poată supravieţui detenţiei. Această natură salvatoare a femeii se reflectă şi în faptul că napolitanii, dar şi italienii în general, venerează mama, care este figura centrală în familia italiană.

În ajunul sărbătorilor de Crăciun, la Napoli este o ambianţă deosebită, mulţi italieni vin special aici cu această ocazie, pentru a vedea pe străzi reprezentări artistice şi spectacole în miniatură care arată scena naşterii lui Iisus sau alte momente biblice legate de această sărbătoare. În aceste zile, Napoli, mai mult ca oricând, te electrizează prin energia aglomerărilor de oameni care ies în spaţiul public şi circulă pe stradelele înguste, unde abia poţi să-ţi găseşti loc pentru a merge sau pentru a servi o pizza. Tot aici s-a născut o tradiţie de Crăciun veche, la care napolitanii ţin mult şi prin care s-au făcut cunoscuţi în lume, şi anume, aruncarea lucrurilor vechi pe stradă, unii din ei chiar de la balcoanele caselor în care stau, acest lucru simbolizând o tradiţie de reînnoire şi de lăsare a tuturor relelor în anul care se duce.

După o astfel de excursie prin centrul oraşului, am venit frânt de oboseală în hotelul la care eram cazat şi m-am prăbuşit în somn, pentru ca numai după câteva minute să fiu trezit de o gălăgie neobişnuită chiar şi pentru agitaţii napolitani, de nişte strigăte infernale, întreţinute de trâmbiţe şi trompete. Când am deschis uşa balconului, care dădea în strada principală, am văzut în dreapta mea o mulţime de lume adunată în jurul unui ecran proiectat în piaţa din apropiere şi privind cu entuziasm meciul „Inter” - „Napoli”, care se juca la acel moment în campionatul italian la Milano. Am coborât în stradă imediat şi pentru nouăzeci de minute am fost „napolitan”, m-am contopit cu această energie a mulţimii, care era o altă dovadă a patriotismului şi a trăirilor unice pe care le au napolitanii faţă de lucrurile care le definesc identitatea. Am constatat în aceste sejururi scurte, dar care de multe ori îţi oferă şi multe avantaje datorită intensităţii curiozităţii şi a trăirilor, că perioadele diverse de ocupaţie, fie spaniolă sau franceză, nemaivorbind de cele anterioare, nu au alterat la napolitani simţul identităţii italiene. Din contra, aceste prezenţe străine au accentuat-o, ei fiind unii din principalii artizani ai procesului de unitate italiană în diferite perioade ale istoriei, dar mai ales cu precădere la începutul şi mijlocul secolului XIX.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus