Timpul.md

Editorial 1 Octombrie 2012 | 07:16

Experienţe lituaniene (I). Decomunizarea

Dat fiind că o perioadă de timp mă voi afla în Lituania pentru a preda un curs la Universitatea Romeris din Vilnius (o universitate cu 22 de mii de studenţi), iar în paralel voi desfăşura un proiect de cercetare privind practicile de predare a totalitarismului sovietic în sistemul de învăţământ din Lituania, am decis să fac utilă şederea mea şi pentru cititorii ziarului TIMPUL.  

Pentru asta voi prezenta un ciclu de experienţe lituaniene în perioada post-1991, fiecare focusată asupra unei problematici pe cât de interesantă pentru noi, pe atât de importantă. Prima parte este dedicată procesului de decomunizare din Lituania, cea de-a doua va fi axată pe procesul de aderare la NATO, a treia - pe integrarea în Uniunea Europeană, iar ultima va aborda problema securităţii energetice.

Lituania este o ţară mică, dar cu o istorie mare. A fost un important stat medieval, care se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră, iar influenţa sa asupra politicilor europene era comparabilă cu cea a Germaniei şi Franţei în zilele noastre. Ulterior, această importanţă s-a diminuat, ea intrând cu Polonia într-un stat, apoi la fel ca şi Basarabia a devenit parte a Imperiului Rus. Ca şi Basarabia, s-a rupt din Imperiul Ţarist, pentru a deveni independentă în anul 1918, iar în 1939 a fost împărţită între Germania nazistă şi URSS, pentru ca în 1940 să fie anexată de regimul totalitar sovietic şi transformată în republică socialistă.

La sfârşitul anilor 1980 a fost republica care a stat în fruntea mişcărilor de eliberare naţională din URSS, a fost cea care a insistat asupra condamnării exprese a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a fost prima republică sovietică care încă în 1990 şi-a proclamat independenţa faţă de Moscova. Toate astea au determinat o ruptură totală de centrul sovietic atât din punct de vedere politic şi economic, cât şi din punct de vedere civilizaţional. Asta explică de ce într-o perioadă relativ scurtă, Lituania a devenit membru al Alianţei Nord-atlantice, iar apoi al Uniunii Europene.

Unul din argumentele cele mai importante în conturarea acestei istorii de succes reale, şi nu imaginare, a fost faptul că la începutul anilor 1990 ţara a trecut printr-un proces amplu de deconstrucţie şi demontare a comunismului de tip sovietic. Vytautas Kavolis, unul dintre marii intelectuali lituanieni ai perioadei, spunea atunci că „…dacă desovietizarea, în diversitatea şi formele sale, continuă relativ liber şi nu se complace în propria sa retorică, are potenţialul de a deveni o mişcare civilizatoare de prim rang”.

Locul central în acest proces de desovietizare l-a jucat Centrul pentru Cercetarea Genocidului şi Rezistenţei din Lituania, o instituţie de cercetare de stat, care se ocupă de investigarea crimelor împotriva umanităţii şi alte persecuţii din perioada ocupaţiilor sovietice şi naziste (1940-1990), incluzând deportările în masă, Holocaustul din Lituania şi anihilarea partizanilor lituanieni. Centrul investighează de asemenea rezistenţa armată şi paşnică, oferă evaluări juridice ale criminalilor şi comemorează luptătorii din rezistenţă şi victimele genocidului. Spre exemplu, datorită recomandărilor Centrului, foştii membri ai rezistenţei au obţinut pensii şi decoraţii de stat. Centrul are o publicaţie academică - „Genocidul şi Rezistenţa” şi gestionează Muzeul Victimelor Genocidului, care se află în fosta clădire a KGB-ului din Vilnius. Muzeul a fost creat în anul 1992 prin decizia Ministerului Culturii şi a preşedintelui Uniunii Lituaniene a Prizonierilor Politici şi Deportaţilor, iar activitatea sa este dedicată colectării şi expunerii documentelor referitoare la cei 50 de ani de ocupaţie sovietică, la rezistenţa lituaniană şi la arestări, deportări şi execuţii ce au avut loc pe parcursul acestei perioade. Doar în incinta actualului muzeu în perioada dintre 1944 şi începutul anilor 1960 au fost executaţi peste o mie de prizonieri, aproape a treia parte din cei care au rezistat ocupaţiei.

Unul din proiectele de lungă durată a Centrului este crearea bazei de date şi publicarea mai multor volume cu numele şi biografiile victimelor persecuţiilor sovietice şi naziste. Directorul Centrului este numit de prim-ministrul Lituaniei şi este întărit de Parlamentul lituanian (Seimul). În anul 1998 în Lituania a fost adoptată legea care interzicea angajarea în sectorul public a fostelor cadre KGB, MAI şi alte instituţii de securitate sovietice. Centrul şi Departamentul Securităţii de Stat au avut autoritatea de a determina acest lucru. În anii 2001-2010, Centrul a prelucrat 22 mii de aplicări pentru compensaţii din partea Fundaţiei „Memorie, Responsabilitate şi Viitor”. (Ce denumire plină de simbolism!) Fundaţia este o organizaţie federală germană, care recompensează financiar „…foştii muncitori forţaţi şi toţi cei afectaţi de regimul nazist”. Ea a fost creată în august 2000 cu un capital iniţial de 5,2 miliarde euro, plătiţi de 6500 de companii germane. Doar în perioada 2001-2007 aceasta a plătit 4,4 miliarde de euro despăgubiri, pentru 1,66 milioane de oameni din peste 100 de ţări ale lumii. În Lituania în această perioadă au beneficiat de despăgubiri peste 12 mii de oameni, suma totală a despăgubirilor fiind de 18 milioane euro.

În anul 2002, la comemorarea aniversării a 30-a de la autoimolarea lui Romas Kalanta, Seimul a proclamat ziua de 14 mai Ziua Rezistenţei Civile. Kalanta a fost elevul unei şcoli din Kaunas, care la 15 mai 1972, în semn de protest faţă de ocupaţia sovietică şi-a dat foc public, un gest care în acel an a fost urmat de alţi treisprezece lituanieni. El a devenit un simbol al rezistenţei lituaniene în anii 1970 şi 1980, iar în anul 2000 a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Crucea lui Vytautas”, cea mai înaltă distincţie de stat în Lituania.

Scriind aceste rânduri, mă întrebam când vom reuşi şi noi să recuperăm memoria celor 894 de persoane din 217 grupuri de rezistenţă ce activau în Basarabia în anii 1946, 1947 şi în prima jumătate a anului 1948, grupuri lichidate de trupele sovietice, care făceau ravagii în satele moldoveneşti? Grupuri de rezistenţă conduse de Vasile Verejan şi Grigore Oprea (Edineţ), Mihail Şestacovschi (Baimaclia), Mihail Bordeianu (Cimişlia), Alexandru Jalbă (Drochia), Filimon Bodiu (Teleneşti) etc., a căror activitate a avut un pronunţat caracter antisovietic şi anticomunist. Sau memoria organizaţiilor antisovietice „Sabia Dreptăţii”, „Armata Neagră”, „Arcaşii lui Ştefan”, „Majadahonda”, „Partidul Libertăţii”, „Haiducii Morţii”, despre care puţini îşi mai amintesc? Sau să punem în manuale istoriile grupurilor conduse de V. Râbac şi M. Varvariuc la Otaci, de N. Sârbu şi Kanga la Străşeni, de Vicol la Baimaclia, de C. Deleu la Tochile-Răducani (Leova), de Bortă la Kotovsk, de Gavril Andronovici în părţile Bravicei, toate exterminate de sovietici în 1949? Sau de liderii organizaţiei antisovietice „Armata Neagră”, Ion Borş şi Teodor Coşcodan; liderul „Uniunii Democratice a Libertăţii”, Anatol Miliutin; 11 membri ai „Partidului Democrat Agrar”, inclusiv liderii acestuia, Simion Zlatan și Vasile Odobescu; liderii organizaţiei antisovietice „Partidul Libertăţii”, Constantin Condrat şi Ion Istrati; de membrii organizaţiei ilegale „Majadahonda” din Orhei, în frunte cu Anatol Guma, toţi condamnaţi de sovietici la moarte prin împuşcare? Sau când cineva, care încearcă să ne înveţe acum istoria, va începe să plătească reparaţii pentru miile de basarabeni deportaţi şi exploataţi în lagărele sovietice? Iar într-un context mai larg, mă întreb când vom avea o legitimare a memoriei anihilate de perioada sovietică, o memorie a normalităţii, care să ne aducă în dimensiunea europeană de libertate?

Exemplul Lituaniei şi al altor state baltice ne arată că fără recuperarea acestei memorii nu putem avea viitor. Am văzut imagini la televizor cu avioane lituaniene, care aduceau acasă osemintele celor decedaţi prin toată Siberia, oseminte îngropate ulterior aici cu onoruri de stat. Impresionant. Am văzut sute de tineri lituanieni organizaţi în proiectul naţional „Misiunea-Siberia” (http://www.misijasibiras.lt), care identifică în Federaţia Rusă locurile deportărilor lituaniene şi aduc acasă „vieţile pierdute” a buneilor şi străbuneilor lor. Văd o ţară prosperă, liberă, plină de demnitate şi mândrie pentru trecut şi sigură pentru viitor. Ce vedem însă în R. Moldova?

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus