Timpul.md

Editorial 24 Iulie 2016 | 07:51

Fără jumătăți de măsură în chestiunea Reunirii

Recent, a fost lansată ideea unui „stat comun România-Republica Moldova”, ca o formă de realizare a unității naționale și integrării europene a R. Moldova. Această propunere vine de pe paginile ziarului „Literatura și Arta” din 23 iunie, de la redactorul-șef al acesteia, poetul, scriitorul și academicianul Nicolae Dabija, care exercită și poziția de președinte al organizației „Sfatul-Țării-2”, înființată pe 27 martie.

Misiunea „Sfatului Țării-2” a fost definită încă dinaintea anunțului privind constituirea, ca fiind una de coordonare a efortului societății civile unioniste de a imprima coerență și unitate în mesajul și acțiunile întreprinse pentru a pune în practică obiectivul de unire al Republicii Moldova cu România. Un alt obiectiv major al noii entități urma să fie organizarea și patronarea de discuții și negocieri între forțele politice, atât cele declarat unioniste, cât și cele de orientare proromânească și proeuropeană, pentru a obține unificarea acestora într-un singur bloc sau alianță politică. Cel puțin asta rezulta din declarațiile artizanilor acestei inițiative.

Într-adevăr, s-a resimțit necesitatea de a avea un organism care să coordoneze activitatea unioniștilor din Republica Moldova și chiar să se constituie într-un fel de masă rotundă pentru asigurarea unei colaborări între forțele politice unioniste și potențial unioniste. După înființarea „Sfatului Țării-2” în maniera în care a avut loc aceasta, la Palatul Național, cu participarea a aproape 2000 de delegați și repetarea actului votării unirii, se părea că suntem foarte aproape de a duce unionismul dintre Prut și Nistru la un nou nivel, transformându-l dintr-o năzuință ținută în viață prin activismul civic al unor organizații de tineret, mai nou, la o mișcare social-politică robustă susținută de o parte importantă a membrilor activi ai societății. Această impresie putea fi transformată de „Sfatul Țării-2” într-o certitudine, prin preluarea inițiativei în ceea ce privește formularea și implementarea agendei unioniste a societății civile.

Prima inițiativă a „Sfatului Țării-2” de după momentul constituirii este, însă, una nefericită și dezamăgitoare

Ar trebui să ne amintim că formula „stat comun” a intrat în vocabularul politic din Republica Moldova în 1997, când președintele de atunci, Petru Lucinschi, și ministrul afacerilor externe din Rusia, Evgheni Primakov, au girat un „memorandum” de reglementare a diferendului transnistrean care prevedea dezideratul construcției unui „stat comun” între Chișinău și Tiraspol. Această expresie a fost suficient de pregnantă pentru a impune o anumită direcție discuțiilor și negocierilor ulterioare, reducând spațiul de manevră al Chișinăului, în primul rând – din cauza recunoașterii Tiraspolului, a grupării separatiste, drept „parte” într-o viitoare construcție statală „comună”, dar și suficient de ambiguă pentru a permite încărcarea acestei forme cu un fond distructiv pentru interesele cetățenilor Republicii Moldova.

Ce anume a vrut să spună Rusia prin „stat comun” s-a văzut în mod concret după șase ani, în 2003, când un alt memorandum, cel negociat de emisarul rus Dmitri Kozak, prevedea o federalizare asimetrică în care Tiraspolul secondat de Comrat urma să devină, de facto, centrul unic de putere politică și control în Republica Moldova. Această linie politică a fost susținută de Moscova în toți anii care au trecut de atunci, ea putând fi citită cu ușurință și în ziua de astăzi în poziția Rusiei vizavi de problematica transnistreană. Prin urmare, „statul comun” este o sintagmă de tristă faimă pentru istoria noastră recentă, fiind o găselniță rusească îndreptată împotriva Chișinăului și, indiscutabil, împotriva națiunii române în ansamblu. Transferarea acestei expresii asupra unui potențial proiect politic de unificare a României cu Republica Moldova nu poate decât să provoace nedumerire și consternare pentru oricine își dorește refacerea unității românești atât la Chișinău, cât și la București.

Mai ales la București. Asta deoarece un „stat comun” al României și Republicii Moldova duce cu gândul la o formulă de federalizare a României, ceea ce nu va accepta nimeni din clasa politică de la București. Poate, cu excepția reprezentanților etniei maghiare, din motive lesne de înțeles – vor putea invoca precedentul cu Republica Moldova pentru a face presiuni ca să obțină un statut de autonomie a așa-zisului „Ținut secuiesc”. O asemenea situație este de nedorit într-o țară care a reușit să-și mențină intactă calitatea de stat unitar după 1989, fără tensiuni etnice semnificative, într-o regiune în care conflictele etnice au distrus din temelie unele state și le-au destabilizat grav pe altele.

În afară de asta, mi se pare că a cere astăzi un „stat comun” între România și Republica Moldova înseamnă a crea condiții pentru viitoare neînțelegeri între unioniști, deoarece o asemenea soluție nu poate fi acceptată de toată lumea. Și din motivele invocate mai sus, dar și pentru că pentru mulți ea nu constituie decât o jumătate de măsură, sau poate nici măcar atât. Despre ce reunire poate fi vorba dacă Republica Moldova se păstrează, intrând într-o formă de federație cu România? Cum altfel poate fi interpretată definiția „statului comun” pe care o regăsim în Declarația „Sfatului Țării-2”: „Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente (sic!), unitare și indivizibile”?

Nu cred că se mai poate vorbi despre unire dacă tot ce ne dorim este o „asociație” între două state, dintre care unul, Republica Moldova, își păstrează independența. Ne dorim să păstrăm o independență declarată împotriva României? Pentru unioniști este de acceptat păstrarea în continuare a statului creat de Uniunea Sovietică prin violență, bazat pe minciună, la 2 august 1940? Ne putem considera buni români dacă impunem patriei noastre condiții în care să ne accepte?

Reunirea înseamnă intrarea teritoriului dintre Prut și Nistru în componența României în mod deplin, necondiționat, și fără a pune nici o condiție de autonomie sau federalizare. Statutul de județe în cadrul aceleiași țări, egale în drepturi și prerogative cu orice alte județe, de la Timiș la Tulcea și de la Dolj la Botoșani, trebuie să ne fie de ajuns.

Asta și pentru că statul comun ne poate duce, din păcate, la o situație în care, devenind stat în stat, rămânem la Chișinău cu clasa politică locală intactă – cu cei care au cauzat actuala stare de lucruri în care ne aflăm, în ultimele două decenii. Banii vor veni de la București și din Uniunea Europeană, dar redistribuirea se va face, la nivel local, de la Chișinău, potrivit legilor Republicii Moldova, care vor continua să existe. Cum se va face această redistribuire, ne putem ușor imagina, pe baza a ceea ce avem acum. Un „stat comun” România-Republica Moldova ar putea însemna, deci, că... nu se va schimba nimic. Iar așa ceva este de neconceput, deoarece reunificarea trebuie să-și facă simțite efectele benefice încă de a doua zi.
Prin urmare, nu doar din simțul patriotic, ci și din pragmatism, nu avem de ce să ne dorim un „stat comun”. Nu vom fi înțeleși nici de prieteni, nici de dușmani – însă aceștia din urmă vor jubila, deoarece vor vedea că oscilăm, că ne mulțumim cu jumătăți de măsură. Chiar dacă pare irealizabil, poate pentru cei care nu fac măcar efortul mental de a-și ieși din zona de confort, unica garanție a realizării unirii este să ne dorim anume unirea, nimic mai puțin. Orice deviere înseamnă obstrucționarea șanselor de a o realiza. Poate că a solicita și a obține unificarea deplină pare calea grea, însă pentru noi calea grea este singura pe care putem merge, pentru că este singura la finalul căreia vom atinge ceea ce ne dorim și nimic mai puțin.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus