Timpul.md

Actualitate 7 Martie 2018 | 09:13

Foamea din Chișinău sau sistemul cartelelor de alimentare

„La noi, toți muncitorii au murit. Noi nu mai putem trăi”, îi scria chişinăuianca Dora Belaia lui Stalin, în 1947. 

Una dintre politicile de stat, promovate de sovietici după cea de a doua ocupație a Basarabiei, a fost sărăcirea intenționată a populației. În acest scop, au fost fixate impozite exagerate, care au condus la înfometare. Pentru a se justifica, la rândul său, propaganda sovietică făcea trimitere la condițiile climaterice nefaste. O altă politică de stat era aşa-numita luptă cu analfabetismul, care constituia într-o amplă și costisitoare acțiune de rusificare a populației băștinașe.

Imediat după sfârșitul Războiului germano-sovietic, orașul Chișinău, care în 1940 a devenit capitala RSSM, a avut un statut privilegiat în comparație cu alte localități de la noi. Din august 1944, aici au fost trimise cadre sovietice, pentru a fi folosite în muncă fie la nivel de partid, fie administrativ. Respectiv, sistemul trebuia să le asigure acestora confortul, inclusiv cel alimentar.

Cartele de alimentare și pentru mărfuri industriale

Astfel, pe 10 mai 1944, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din URSS a dat indicații Comitetului Central din RSSM de a introduce în Basarabia sistemul de cartele, în baza căruia pâinea se vindea zilnic locuitorilor orașelor și centrelor raionale. Muncitorii erau asigurați cu 500 de grame de pâine pe zi, funcționarii – cu 400 grame, persoanele inapte de muncă, cei mici și mamele de la oraș, care aveau copii de până la opt ani – cu 300 grame. Beneficiau de cartele locuitorii orașelor Chișinău, Bălți, Tighina, Orhei, Cahul, Soroca, Râbnița și Tiraspol.

Documentele de arhivă arată că funcționarii, veteranii de război și militarii sovietici, după ce ocupau nelegitim locuințele deportaților sau alte case care le era pe plac, aveau libertatea de a-și cumpăra orice de la magazine specializate. Acestora li se eliberau de două ori pe an cartele speciale, cu care puteau achiziționa inclusiv mărfuri industriale, în cazul în care le găseau în rețeaua de comerț.

De fapt, beneficiarii de cartele erau divizați în trei categorii. Reprezentanții eșalonului de vârf al puterii primeau cartele în valoare de 1000 de ruble. Cei incluși în categoria a doua își puteau cumpăra mărfuri de 750 ruble, iar celor din categoria a treia: activiștii de partid, funcționarii de rând, lucrătorii medicali, inginerii, agronomii, cadrele didactice, li se înmânau cartele de 500 ruble. Ceilalți oameni nu primeau mâncare de la stat și, în acest mod, erau condamnați la foame.

„Pâinea se primeşte deseori crudă, umedă şi fără gust”

Cantitatea de produse alimentare, livrată în baza cartelelor, era diferită. Conform Hotărârii nr. 279 a CC al PC al RSSM, în aprilie 1946, a fost aprobată următoarea rație alimentară pentru o zi: pentru categoria a treia – câte 500 de grame, pentru ceilalți muncitori – 350 de grame, pentru funcționari – 250 de grame, pentru copii până la 12 ani – 200 de grame, iar pentru persoanele mature, aflate la întreținerea cuiva – câte 200 de grame. Potrivit aceleiași hotărâri, muncitorii care nu erau angajați în colhozuri din raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia și Tiraspol primeau câte 500 grame de pâine pe zi, funcționarii – câte 300 de grame, persoanele aflate la întreținere și copii din aceste localități – câte 200 de grame. Studenții și elevii erau hrăniți o dată pe zi cu 100-150 grame. Primii își ridicau pâinea din cancelariile facultăților, iar copiii o primeau de la învățători.

Cât privește calitatea pâinii, distribuită în rețeaua de comerț de atunci, ziarul republican „Moldova soțialistă” menționa: „În vremea de la urmă calitatea pâinii s-a înrăutăţit mult (anul 1946, iulie). În mreaja de târguială pâinea se primeşte deseori crudă, umedă şi fără gust. Organizaţiile de târguială şi mai cu seamă „Gorpişcetorgul” din Chişinău nu primesc sistematic pâinea, care li se cuvine după nareaduri. Aceasta creează greutăţi adăugătoare în lucrul brutăriilor şi duce la aceea, că un mare număr din locuitori nu primeşte pâinea la vreme.”

Oricât de crudă ar fi fost pâinea primită în dar de la ocupanți, țăranii, dacă nu se înscriau în colhoz, nu aveau parte nici de atât. Despre ei nu se menționează absolut nimic în documentele oficiale cu privire la sistemul de alimentare cu ajutorul cartelelor. Pe scurt, ei erau lăsați să moară de foame. Acest sistem a fost anulat în decembrie 1947.

Un pahar de crupe costa 30 de ruble, o pâine - 200 de ruble, o casă – 1000 de ruble

Căutând să aflăm cum se descurcau simplii locuitori ai Capitalei în acea perioadă, am reușit să aflăm câteva cazuri concrete, pe care le prezentăm mai jos, fără alte comentarii:

• Dădeau în chirie câte o cameră din apartament. De exemplu, în 1946, Galina Novițcaia, solista corului „Moldova” a Comitetului de Radiodifuziune, locuitoare a străzii Sadovaia, nr. 5, a decis să găzduiască într-o cameră din acest imobil, contra plată, familia angajatei Școlii de Partid, Saprîkina A.F., pe un termen de șase luni. Când a expirat termenul respectiv și Galina și-a rugat chiriașii să plece, a primit următorul răspuns: „Eu sunt membru de partid și pot să vă deportez. Aici ați trăit și cu nemții. Oricum, casa nu va mai fi a dvs.”. În 1949, familia Novițchi a fost într-adevăr deportată.

• Își vindeau locuinţele. Elena Pascaru, născută în 1924, la Chișinău, îşi amintea: „În timpul foametei, am vândut casa cu 1000 de ruble. Îmi părea rău și plângeam. Tot atunci am vândut vesela și salteaua de puf de la nunta mea. Le cumpărau evreii. Banii i-am dat pe mâncare. Soțul meu era grădinar la Consiliul de Miniștri. Avea cartele şi primeam patru sute de grame de pâine pe zi. Dar până te vedeai cu pâinea ceea în mână... Cozile erau mari. Oamenii voinici răzbăteau și luau, iar cei slabi mureau, așteptând.

• Vindeau tot ce aveau în casă sau făceau schimb. Un pahar de crupe costa 30 de ruble, iar o pâine ajungea pe piaţă până la 200 de ruble.
În mare parte, chişinăuienii se salvau de la moarte, alimentându-se cu diferite buruiene şi pomușoare. Cei mai curajoşi căutau dreptate chiar şi la Kremlin. Pe 3 iunie 1947, în cancelaria lui Stalin, a fost înregistrată o scrisoare din partea Dorei Belaia, locuitoare a Chișinăului. „Vă rugăm să ne acordați vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame - noi vedem doar ce trece printre degete. La noi, toți muncitorii au murit, nu mai are cine semăna, nici ce semăna. Noi nu mai putem trăi”, menţiona semnatara scrisorii. În scurt timp, NKVD-ul din Chișinău raporta celor de la Moscova că scrisoarea a fost scrisă în spital şi că autoarea avea febră de 39,8 grade. „Cetățeanca Belaia nici nu ține minte că a scris scrisoarea. Ea locuiește împreună cu fratele şi nu duce lipsă de nimic. Ea are vârsta de 19-20 ani”, îşi spălau mâinile ai noştri în faţa dictatorului sovietic.

Capitala era plină de cadavre

Sperând că vor scăpa de foametea organizată, țăranii veneau la oraș, însă aici nu erau angajați la serviciu. De regulă, autoritățile foloseau munca gratuită, dar obligatorie, a studenților și elevilor, organizată sub formă de „subotnice” sau „voskresnice”, precum şi forţa de muncă a prizonierilor de război. Tocmai în 1956, țăranii au primit pașapoarte, care le permiteau, cel puţin, să se deplaseze liber.
Pentru că nu-şi găseau de lucru nici la Chişinău, cei veniţi aici de prin sate fie furau, fie cerșeau, fie mureau, neavând puteri nici să se întoarcă în sat. „Niciodată nu voi uita priveliştea odioasă, pe care am văzut-o în Chișinău. Sub poduri (în zona fabricii de piele), la piață și pe străzi erau cadavre umane. Evident, toți muriseră de foame”, își amintea Alexei Topal, născut în 1935.

Un tablou îngrozitor ne-a fost descris de către generalul Anton Gămurari din cele auzite de la taică-său: „În primăvara anului 1947, mai multe vagoane pline cu grâu au staționat în gară pentru câteva zile. La un moment dat, grâul s-a încins. În jurul vagoanelor, pe de o parte și alta a căii ferate, zi și noapte stăteau sute de oameni, printre care şi copii umflați de foame. Într-o zi, soldaţii care păzeau non-stop vagoanele au descărcat cu lopețile grâul încins și i-au dat foc. Morţi de foame, oamenii priveau neputincioși acest tablou sinistru.”

Mariana S. Țăranu,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus