Timpul.md

Istorie 9 Februarie 2017 | 08:11

FOCUL NESTINS AL MEMORIEI (I)

Nicolae Litinschi era de profesie jurist și profesa avocatura, și poate, niciodată nu ar fi încercat să scrie schițe istorice sau memorii dacă nu se întâmpla șocul pe 28 iunie 1940 când peste viața pașnică din Basarabia s-a rostogolit tăvălugul roșu al ocupației sovietice.  A fugit din fața tancurilor sovietice cu o singură valiză, cu familia speriată și a reușit să ajungă la București unde erau zeci și sute de mii de oameni ca el în căutare de adăpost, în căutare de serviciu, în căutare de speranță…

Acest șoc l-a făcut să-și găsească alinarea în scris, să caute soluții la situația creată, să vadă cine, unde și cum a greșit de s-a ajuns la o asemenea stare de lucruri. Amintirile l-au dus în tinerețe la Kiev, unde l-a prins revoluția rusă din februarie 1917. S-a implicat activ în acele mișcări și aici este cazul să remarcăm importanța acestor amintiri, fiindcă în paginile din ciclul Răsfoind memoria el ne dă șansa să privim evenimentele din Basarabia dintr-un alt unghi, ne oferă o viziune nouă, absolut necesară pentru a înțelege importanța evenimentelor petrecute atunci. Și ceea ce este deosebit de valoros în aceste pagini, este developarea adevăratelor sentimente pe care le nutreau ucrainenii pentru evenimentele care se desfășurau în Basarabia. Și dacă prima etapă, cea de eliberare națională, ei au acceptat-o și au încurajat-o, etapa a doua, cea a unirii, a fost primită de ei cu suspiciune și chiar cu o anumită ostilitate.
Trebuie să remarcăm faptul că de la paginile de memorii publicate în revista Viața Basarabiei el a trecut, treptat, la un studiu istoric despre anul 1812 și Basarabia, articol publicat chiar în ultimul număr al revistei apărut la București - Constatări: /Anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812. (1944, nr.3-4.).
.

Biografia lui se sprijină mai mult pe bibliografia colaborărilor sale la revista Viaţa Basarabiei:
Litinschi, Nicolae I. (1892, Cuhneşti, jud. Bălţi – 1950, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri). Avocat. Scriitor.
Bunicul lui a fost originar din satul Cuşnirca, judeţul Soroca.
Şi-a făcut studiile la Universitatea din Kiev.
Reabilitarea lui literară s-a produs la sfârşitul sec. XX în revista Patrimoniu (nr. 4, 1991) de la Chişinău unde a fost publicată fascicula memorialistică Memento.
La Viaţa Basarabiei, însă, el a început să publice, din anul 1940, anul refugiului, fiindcă ceea ce i-a fost dat să suporte în evacuarea rapidă din Basarabia, el ca martor ocular, n-a mai preferat să tacă ori să ascundă un adevăr. Astăzi, mărturiile lui au valoarea unui document istoric, şi atunci când discutăm despre ocuparea Basarabiei în 1940, trebuie să avem la îndemână şi scrierile lui Nicolae Litinschi din revista Viaţa Basarabiei:
Trăite, 28/VI-29/VI-1940. (1940, nr.7-8); Prin luna iulie. (1940, nr.9-10); Nu rămân. (1940, nr. 9-10); Memento. (1940, nr.11-12); Fragment. (1941, nr.1); Nunta. (1941, nr.2-3); Optimism sănătos. (1941, nr.4); Răsfoind memoria. (1941, nr.6-7); Răsfoind memoria. (1942, nr.7); Cu gândul la Transnistria. (1942, nr.8-9); Răsfoind memoria (1918-1943). (1943, nr.3-4); Precum teme aparte constituie cele legate de Ucraina și Transnistria:

„RĂSFOIND MEMORIA


Venise 1917

Colosul a început să se zdruncine; conglomeratul de naţiuni, clase, bresle, nu putea să rămână uniform, cum căutau să-l menţină în cursul secolului al XIX-lea conducătorii statului rus.
Revoluţia din 1917 a dat imbold puternic aspiraţiunilor naţionale ale popoarelor subjugate şi adunate cu sila într-un imperiu, unde omogenitatea lipsea, şi poporul conducător nu era decât 25% din întreaga populaţie.
Eram la Kiev, războiul m-a prins acolo şi la începutul revoluţiei nu eram hotărât ce să fac mai departe. Studiile terminate îmi deschideau drumul în viaţă şi trebuia să-mi aleg şi cariera, şi locul activităţii. Revoluţia a răsturnat totul; războiul încurcase planurile multora, iar revoluţia a schimbat şi amestecat toate gândurile, toate năzuinţele.
În ianuarie şi februarie anul 1917, Kievul - „mama oraşelor ruseşti”, în martie - capitala Ucrainei, centrul aspiraţiunilor ucrainenilor din Rusia şi Austria. Galben şi albastru peste tot, limba ucraineană tot mai des auzită pretutindeni; firme, jurnale, în unele instituţii se introduce obligator corespondenţa în limba ucraineană. Ne vin ştiri şi din Basarabia: Halippa, Pelivan, Ciugureanu, organizează pe moldovenii dintre Prut şi Nistru; mă întâlnesc cu moldovenii aflaţi la Kiev-Dumitraşcu, Bogos, Cazacliu – „ce facem?”.
Am aflat că în Darniţa peste Nipru se află prizonieri români ardeleni şi bucovineni, organizaţi în corpul voluntarilor.
Sigur dorim să-i vedem de Paşti, mai mulţi dintre noi plecăm în lagărul lor din Darniţa. Ne primesc călduros, fixăm întrevederi; aflăm de mişcarea din Basarabia; idei separatiste nu ne înspăimântă.
Ardelenii şi bucovinenii vorbesc de Bucovina şi Transilvania româneşti. Primim ceva cărţi, jurnale. Ceva mai târziu, corpul ofiţeresc se mută în oraş pe strada Funduklei, ne vedem mai des; colonelul Pietraru, Gh. Popp, E. Isopescu, Ispravnic, ne îndeamnă ca să ne organizăm chiar în Kiev; nouă ne vine greu; n-avem experienţă, totul trebuie să luăm de la început; trebuie să ne educăm pe noi înşine şi pe urmă să trecem la organizare. Ardelenii, bucovinenii au urmat şcoala românească, cunosc literatura, istoria; la desele întâlniri citesc, ne explică multe din viaţa Regatului românesc, ne evocă pe Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Iorga.
„Pământul românesc este ciuntit; Românii sunt subjugaţi”.
„Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă”...

Iată motivul zilnicelor convorbiri.
„Basarabia a fost ruptă din trupul ţării româneşti; Basarabenii, moldovenii dintre Prut şi Nistru, sunt români ca şi cei dintre Prut şi Tisa”. Răspunsuri clare şi pe temeiuri tari. „Români sunt şi între Nistru şi Bug; în Ucraina sunt sute de mii de români – să nu-i uitaţi.”
Seminţele cădeau, prindeau, şi ce ne lipsea a fost completat foarte curând; de la mica organizaţie studenţească am hotărât să trecem la organizaţia cetăţenească. Am organizat societatea „Deşteptarea”, în care au intrat români basarabeni, transnistreni şi câţiva ardeleni şi bucovineni. Scopul a fost dublu: alipirea Basarabiei la România şi organizarea românilor transnistreni. În luna august şi septembrie 1917 românii ce locuiau în Kiev discutau liber chestiunea alipirii Basarabiei la România şi cum se va vedea mai jos, întreprindeau ceva în această direcţie.
Cercurile ucrainene din Kiev, cercuri separatiste conduse de M. Gruşevschi şi Vinicenco nu împiedicau şi nu combăteau năzuinţele românilor basarabeni. Basarabia, despărţită de Rusia prin Ucraina, nu interesa la început pe conducătorii statului ucrainean şi actele prin care Basarabia s-a declarat autonomă, iar pe urmă transformarea în Republică moldovenească independentă, nu provoca din partea lor vreo opunere.
În mijlocul ucrainenilor erau lupte între autonomişti şi separatişti. O parte din ucraineni, influenţaţi de ruşi, ţineau cu orice preţ să menţină unirea cu Rusia şi susţineau teza că este în interesul Ucrainei să facă parte din Republica Federativă Rusă. Separatiştii, influenţaţi de ucrainenii din Galiţia, mai bine organizaţi şi cu mai multă experienţă, dobândită prin luptele politice în Imperiul Habsburgic – erau mai tari şi reuşesc să învingă, să aibă prioritate în guvern şi chiar în Parlamentul ucrainean – Rada centrală.

Noi întreţineam mai mult reiaţii cu grupul al doilea, adică al separatiştilor, şi eu personal în discuţiunile ce am avut cu mai mulţi oameni politici, pledam chestiunea unirii Basarabiei, Ardealului cu România. Al doilea scop a fost organizarea românilor transnistreni în vederea autonomiei naţionale, dar mai departe – Doamne ajută. Ştirile din Odesa, Tiraspol, ajungeau şi până la noi, cu toate că lucram separat de organizaţiile sudice ale românilor transnistreni. Ucrainenii în 1917, fiind sub influenţa aliaţilor de atunci – a francezilor şi englezilor – dând reprezentativă în guvern şi în parlament minorităţilor ruse şi evreieşti. Aceasta ne-a împins spre grabnică constituire şi organizare. Am constituit societatea „Deşteptarea” şi am pus-o sub conducerea unui comitet de sub preşedinţia lui Ion Precu, magistrat din Kiev. Au făcut parte din comitet: avocat N. Litinschi, vicepreşedinte; I. Dumitraşcu, secretar general, iar membri: dl M. Siminel, Vl. Cazacliu, Vl. Bogos, Dr. Mihailovici, Gh. Popp, Em. Isopescu, Fil. Doboş şi Sever Bocu. Compunerea comitetului varia, au mai cooptat, dar nucleul era cel de mai sus. Pentru a ţine contact permanent cu Basarabia au delegat în Sfatul Ţării pe dnii Bogos şi Vl. Cazacliu, care au fost cooptaţi, deci noi am fost acolo reprezentanţi şi erau în permanentă legătură cu conducătorii vieţii naţionale din Basarabia.

Prin aceasta ne-am confirmat ca parte integrantă din mişcarea naţională pentru alipirea Basarabiei, şi reprezentanţii noştri Vl. Bogos şi Vl. Cazacliu, cu cinste au purtat numele reprezentanţilor „Deşteptării”, hotărâţi, fără şovăire în toate actele, până la ultimul act solemn de unire.
Pe de altă parte, eram în permanentă legătură cu Generalul Coandă, reprezentantul guvernului român în Ucraina, şi am putut lucra deschis pentru unire, nefiind terorizaţi de bandele bolşevice ce operau în Basarabia şi împiedicau realizarea mai grabnică a unirii.
Spre a ne pronunţa ca minoritate existentă, am delegat pe d1 Dumitraşcu la Rada centrală – Parlamentul ucrainean, în care d-sa a fost cooptat ca reprezentantul românilor transnistreni.

Iar pe subsemnatul l-au delegat pe lângă Ministerul de Externe ucrainean pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor transnistreni, urmând ca în viitor să facă un minister la fel ca cel al ruşilor şi al evreilor. Aici noi am întâmpinat greutăţi; la intervenţiile întreprinse, guvernul ucrainean sub diferite pretexte ne refuza organizarea acestui minister; am reuşit să obţinem promisiunea oficială că-l vom obţine după ce vom dovedi cu date statistice că avem peste 100.000 de români în Ucraina, şi atunci vom trimite şi un număr respectiv de reprezentanţi în Rada Centrală etc., adică vom putea organiza minoritatea română. Din datele statistice ce le-am avut, români în Ucraina erau mai mult de 100.000 şi am procedat la adunarea datelor statistice şi a proceselor verbale cu semnături. Mai mulţi tineri, printre care erau şi transnistreni, şi basarabeni au fost expediaţi, dar din cauza evenimentelor politice ce se succedau în Ucraina, n-au putut duce la sfârşit această operă.
În aceste operaţii ne ajută mult generalul Coandă, care mă introduse în cercurile de la preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Ministerul de Externe şi totdeauna ne dădea sprijinul său.

Dl Precu, care era indicat pentru viitorul Minister al românilor transnistreni, avea multe legături şi cunoştinţe în diferite cercuri din Kiev; împreună căutam ca în mod neoficial să organizăm o instituţie, la fel ca şi ruşii, dar şi ei din cauza evenimentelor în curs erau mai mult o ficţiune şi activitatea lor ca şi a mea se reducea la chestiuni mici, referitoare la stabilirea identităţii, garanţiilor morale, permiselor de călătorie etc. Planurile se elaborau în şedinţele comitetului ce se ţineau la societatea „Deşteptarea” din str. Luterană. Toate hotărârile erau luate în unanimitate; niciodată, în nicio chestiune n-am avut divergenţă; călăuziţi de o idee naţională am fost uniţi prin excelenţă; nu era loc ambiţiilor personale. Demnităţile şi delegaţiile se discutau şi se dădeau de comun acord. Eram disciplinaţi şi aceasta se datora faptului că am fost încadraţi în corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, iar colonelul Pietraru, comandantul corpului, ne era şi nouă un conducător militar. Am trăit câteva momente înălţătoare de Crăciun, cu toate că situaţia la Kiev era turbure – erau lupte între Radă şi bolşevici, Kievul era aproape asediat, noi ne adunam regulat şi am hotărât ca în ziua de 26 decembrie să ne întâlnim cu toţii la o agapă. Într-o sală mare din strada Funduklei ne-am adunat majoritatea membrilor „Deşteptării”, ofiţerii corpului de voluntari, reprezentanţii legiunii cehoslovacă, poloneză, reprezentanţii Guvernului român şi ai armatei române. Eram peste o sută de inşi şi într-adevăr putem spune că eram un singur gând, o singură aspiraţie. „Trăiască Regele” şi „Deşteaptă-te, române” erau imnurile tuturor, iar toastul ce am ridicat pentru familia regală era înclinarea unor supuşi români, cu toate că supuşi de fapt şi de jure erau 3-4 – restul voitori – prin unirea viitoare.

Discursurile şi toasturile se ţineau lanţ, iar tema era aceeaşi – unirea viitoare şi România Mare – gândul tuturor era în jurul acestei Românii. „Şi va veni vremea când pe buzele tinerilor va fi din nou zâmbet şi pe pământul sfânt al României Mari va porni hora unirii”. Şi deocamdată, şi tineri, şi bătrâni, au pornit cu toţii în hora unirii, în marea sală din strada Fundukleii din oraşul Kiev. ”
Evident că aceste scrieri nu sunt tratate istorice, bazate pe mii de surse, sunt pur și simplu, notițele sincere pe care le face un om în momentul disperării. Ele sunt o mărturisire și este de datoria noastră să extragem din ele momentele bune, care ne pot fi utile și astăzi.
Pe de altă parte am o senzație de mândrie pentru Nicolae Litinschi care într-un moment de grea cumpănă a găsit în sine forțe și timp pentru a așterne pe hârtie o experiență necesară, o mărturie care dacă nu era utilă la moment este extrem de necesară generațiilor noastre, care încercăm să punem lucrurile obiectiv cap la cap și să citim istoria adevărată, nu una închipuită, sugerată sau visată.
În imagine: Citirea primului Universal al Radei Ucrainene. Piața Sofia, Kiev, 1917

(Continuare în numărul următor)
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus