Timpul.md

Editorial 15 Martie 2019 | 10:00

Frica față de istorie

Zilele acestea mi-am amintit, nu știu de ce, de romanul „Kira Kiralina”: evenimente marcate de o atmosferă „balcanică”, ca în cântecele lui Nicu Alifantis pe versurile lui Bacovia, dar și de un spirit fanariot și levantin.

…Bineînțeles, noi, moldovenii dintre Prut și Nistru, suntem mai puțin balcanici decât frații noștri din Muntenia sau din Dobrogea. Spiritul nostru primar dacă-roman s-a amestecat, după 1812, cu cel rusesc și am devenit mai dinamici, dar și mai nihiliști, împrumutând ceva din spiritul volnic și războinic al stepelor calmîce, ceva din generozitatea metafizică a mujicilor din Ural. Acest nou „strat” n-a anihilat însă cele câteva secole turcești și fanariote, care și-au lăsat amprenta în chiar mecanismul nostru genetic. Asupra straturilor primare daco-romane, adică peste amestecul ciudat de noblețe și umilință, glorie și rușine din ființa noastră, s-a suprapus și o pojghiță de balcanism fanariot, mai apoi - încă una rusească, provoslavnică. Așa se face că, astăzi, „românul total” basarabean este un fel de matrioșkă, care, dacă o demontăm, ne dezvăluie întreaga noastră biografie genetică. E ca și cum ai săpa adânc în pământ, unde poți observa toate straturile geologice, suprapuse, ciclic, unele peste altele. Stratul de cernoziom de la suprafață are misiunea nu numai de a ne hrăni, și de a ascunde de ochii noștri biografia acestei planete. La fel și „moldoveanul” de azi, așa cum este el, ascunde de ochii noștri proprii materialul „internațional” din care suntem plămădiți: mioritismul dacic, vanitatea romană, cumințenia creștină, lenea balcanică, ipocrizia fanariotă, fatalismul mistic rusesc și, în sfârșit, ultimul strat care se depune în ființa noastră în ultimii ani - FRICA FAȚĂ DE ISTORIE.

Din cauza fricii față de istorie nu putem valorifica nimic din straturile „pozitive” ale ființei noastre genetice, ci numai lenea balcanică și misticismul stepelor calmîce; ne simțim scoși din crugul istoriei, din care pricină acționăm împotriva ei cu toată zestrea spirituală depozitată de noi în aceste două milenii de ființare. Se pare că singurul reper, pe care l-am avut până acum și de care ne-am sprijinit, a fost conștiința că suntem „sub cineva”. Românul, în general, și românul moldovean, în special, de când se știe, a fost „sub cineva” – sub turci sau (și) sub ruși. (Să mai adăugăm aici, că o parte din românii moldoveni cred că au fost și „sub români”). Secole lungi de aflare „sub cineva” ne-a cultivat și o psihologie specifică – cea a martirajului comod. Nu căutați o contradicție logică în această sintagmă (martiraj comod), fiindcă nu există. Martirajul comod este psihologia acelei comunități de oameni, care-i iubește pe străini, fiindcă, dacă ar rămâne fără ei, ar pierde rațiunea de a fi. Basarabeanul are motivația luptei și a creației numai atunci când se află „sub cineva”. Dacă nu e „sub cineva” – se plictisește, își pierde rostul și vocația supraviețuirii și e cuprins de frică în fața istoriei. Așa s-a întâmplat, se pare, după 1990, când i s-a părut că a devenit independent și când a început să-i fie frică de această independență.

Am avut nevoie doar de un deceniu ca să ne convingem de aceasta. Cu zece ani în urmă, n-am dorit cu tot dinadinsul să fim independenți și, de aceea, varianta independenței, pe care ne-a propus-o istoria, ne înspăimântă. Și dacă ne înspăimântă, ies deasupra, ca untdelemnul din apă, două trăsături fundamentale care ne caracterizează astăzi – lenea balcanică și nihilismul (fatalismul) rusesc. Năravul de a munci de mântuială și lipsa respectului față de lege formează un cadru psihologic excelent pentru martirajul comod: mârâim cu ipocrizie că nu suntem stăpâni la noi acasă, dar nu dorim cu sete acest lucru, fiindcă ne e frică de istorie, ne temem să rămânem singuri acasă. Din această pricină și patriotismul nostru este un sentiment specific, deosebit de al altor comunități naționale. În zadar se chinuie ideologii statului să-i cultive moldoveanului sentimentul patriotic al iubirii de țară și de statalitate, deoarece acest sentiment se lovește ca într-un zid de beton de psihologia martirajului comod…

Firca de istorie se manifestă, în primul rând, prin nedorința de a munci. În R. Moldova sunt atâtea de făcut, încât n-ar trebui să existe șomeri, ci, dimpotrivă, ar trebui să aducem brațe de muncă de peste hotare pentru a reuși să le facem pe toate. Din toată moștenirea noastră genetică sensibilizăm doar lenea balcanică și ne gândim numai de instinctul șopârlei îmbătate de soare – sacrificăm coada în fața pericolului supraviețuirii. Ne conducem de filozofia „las că-i bine” și le facem pe toate de mântuială. De mântuială se lucrează în agricultură, știință, politică, administrație etc. Nimic nu ne clintește din credința și psihologia martirajului comod, potrivit căreia am fi năpăstuiți de Dumnezeu, care ne-a așezat „în calea tuturor răutăților”. Lenea balcanică se manifestă la noi și prin capacitatea cronică de a crea și a genera idei noi. Incapacitatea de a genera este înlocuită cu o capacitate aproape genială de a critica și a distruge; dacă urmărești ceea ce se întâmplă la noi, în special, în politică și în presă, observi că nu domină spiritul creator, concurența conceptelor ș ia soluțiilor, ci spiritul filfizon și ipocrit, aburul cafelelor balcanice, replica înăcrită și plictiseala mucegăită a discursului.

Plictiseala de istorie înseamnă slăbiciunea noastră balcanică pentru vorbărie, politică și intrigi și aversiunea pentru cultul muncii, cult care se poate naște numai din emulația soluțiilor pe care clasa politică le propune societății. Din păcate, ideologii statului nostru nu au înțeles acest „specific național” al moldovenilor și, în loc să-i îndemne să muncească, îi îndeamnă să fie patrioți și să-și iubească statul. După cum e și „firesc”, de aceștia s-au găsit câtă frunză și iarbă. Cu plămânii plini de văzduhul independenței, cete întregi de patrioți cântă statalitatea și independența, făcând aceeași operă fanariotă: fac politică și nu lucrează. Aceștia practică tot un soi de martiraj comod: sunt „martirii independenței”, iar martirii, se știe, sunt ostaticii prezentului și fac martiraj din frică față de istorie, de viitor.
Plictiseala și lenea, politicianismul, viclenia fanariotă, spiritul agresiv și volnic al stepelor calmîce, fatalismul mioritic se îmbină armonios în noi cu tradiționalul nostru martiraj comod, de unde și frica față de istorie, pe care o afișăm cu toată sinceritatea. Și toate acestea se manifestă pe fundalul unor condiții excelente de relansare în toate domeniile: pământuri bune și mănoase, climă minunată, brațe de muncă, oameni cu știință de carte și cu imaginație ș.a.m.d. Înglodați în teorii și bâiguieli pseudoștiințifice despre „relansări la macro- și micro-nivel”, noi nu dorim să facem un lucru elementar – să ne confruntăm cu istoria. Când îi aud pe patrioții profesioniști ai statalității moldovenești, care se plâng că în statul nostru lucrurile merg prost din pricina unui grup mic de oameni care luptă din interior împotriva statului, vreau să-i întreb: dar cum se face, domnii mei, că un grup mic de „antistataliști” poate bloca eforturile „unui popor întreg”, care muncește în sudoarea frunții și nu se teme de istorie? Două din una: ori „grupul mic” e cu mult mai mare, ori „poporul întreg” nu prea muncește… Dacă grupul e prea mare – hai să vedem de ce nu muncește.
Nu facem, însă, acest efort intelectual, deoarece suntem paralizați de frică în fața istoriei. Fiindcă intuim că istoria ne poate propune soluții pentru care nu suntem pregătiți, din care motiv e mai comod să fii martirul independenței – al independenței de care, de fapt, ne temem. Iată de ce, vorbele de dragoste față de independența noastră au aceeași funcție ca și vorbele unui copil, rămas singur în întuneric: vorbim, de teamă că am rămas singuri.

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus