GULAGURILE moderne din China comunistă. MĂRTURIILE unei femei care a reuşit să scape dintr-un lagăr de reeducare

Sayragul Sauytbay, o învăţătoare care a reuşit să fugă din China, primind azil în Suedia, a vorbit cu reporterul publicaţiei israeliene Haaretz, mărturia sa ajungând repede în paginile marilor publicaţii internaţionale. Vom citi mai jos câteva dintre spusele lui Sauytbay, care începe prin a face un rezumat a ceea ce se întâmplă acolo.

Zeci de deţinuţi sunt înghesuiţi într-o cameră mică, încătuşaţi, cu capul ras, fiecare mişcare fiindu-le monitorizată de camerele aflate în fiecare colţ al tavanului. WC-ul este reprezentat de o găleată care se află într-un colţ al camerei. Programul zilnic începe dimineaţa, la şase. Deţinuţii sunt forţaţi să înveţe chineză, cântece de propagandă, fiind obligaţi să îşi mărturisească păcate inventate. Sunt aici oameni de toate vârstele, de la adolescenţi la bătrâni. Mesele lor sunt sărăcăcioase, constând dintr-o supă tulbure şi o felie de pâine.

Tortura este nelipsită: unghii scoase, aplicarea de şocuri electrice, toate acestea având loc în aşa-numita cameră neagră. Pedepsele au devenit deja regula, şi nu excepţia. Deţinuţii sunt nevoiţi să ia pastile şi să facă injecţii. Li se transmite că acestea sunt pentru prevenirea bolilor, însă, în realitate, oamenii închişi aici sunt subiecţii unor experimente medicale. Mulţi dintre deţinuţi suferă de declin cognitiv, în timp ce unii au ajuns sterili. Violarea femeilor este deja o rutină.

Aceasta este viaţa în lagărele de reeducare din China, după cum reiese din informaţiile furnizate de Sauytbay. Puţini prizonieri au reuşit să scape din lagăre şi să îşi spună povestea. Mărturia lui Sauytbay este cu atât mai preţioasă cu cât, în timpul detenţiei sale, aceasta a fost profesoară în lagăr. China prezintă lumii aceste lagăre ca fiind locuri în care au loc diverse programe educaţionale şi recalificări profesionale, însă Sauytbay este una dintre puţinele voci care poate oferi mărturii credibile despre ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo.
Suedia i-a acordat azil pentru că, în urma mărturiei sale, extrădarea în China i-ar fi pus viaţa în pericol.

Este o musulmană de 43 de ani, de origine kazahă, care a crescut în apropierea graniţei dintre China şi Kazahstan. La fel ca alte sute de mii de musulmani, majoritatea uiguri ca şi ea, un grup etnic minoritar, a căzut victimă persecuţiilor regimului comunist de la Beijing. Un număr mare de lagăre a fot înfiinţat în provincia nord-vestică Xinjiang, în ultimii doi ani, ca parte a luptei regimului împotriva a ceea ce acesta numeşte cele trei rele: terorism, separatism şi extremism. Conform estimărilor occidentale, între 1 şi 2 milioane de rezidenţi ai provinciei au fost încarceraţi în astfel de lagăre, în timpul campaniei de opresiune a Beijingului.

Sauytbay are studii medicale, lucrând înainte într-un spital. Ulterior, a intrat în învăţământul preşcolar, având traiul asigurat. În ciuda acestui fapt, femeia plănuise, împreună cu soţul său, să plece din China, în Kazahstanul vecin, alături de cei doi copii. Planul lor, însă, nu s-a concretizat, iar, în 2014, autorităţile au început să strângă paşapoartele funcţionarilor publici, printre aceştia numărându-se şi Sauytbay. Doi ani mai târziu, chiar înainte de a fi confiscate paşapoartele întregii populaţii din zonă, soţul ei a părăsit China împreună cu copiii.

La finalul lui 2016, poliţia a început să aresteze oameni în secret. A fost o perioadă incertă din punct de vedere socio-politic. Camerele de supraveghere apăreau peste noapte în toate spaţiile publice. La un moment dat, au fost prelevate probe ADN de la toţi membri comunităţilor minoritare din zonă, iar cartelele SIM au fost confiscate. Într-o zi, am fost invitaţi la o întâlnire cu înalţi funcţionari publici. Erau acolo în jur de 180 de persoane, ascultând cum poliţiştii spuneau că centrele de reeducare a populaţiei urmau să se deschidă curând pentru a stabiliza situaţia din regiune, spune Sauytbay.

Prin stabilizare, chinezii se refereau la măsuri împotriva a ceea ce ei au perceput ca fiind o luptă separatistă dusă de minoritatea uigură. În urma unor serii de atacuri sinucigaşe, care au avut loc în zonă între 2014-2016, Beijing s-a lansat într-o politică dură de persecuţie, fără restricţii. În ianuarie 2017, au început sa ridice oameni care aveau rude în străinătate. Au venit la mine acasă noaptea, mi-au pus un sac negru pe cap şi m-au dus într-un loc care arăta ca o închisoare. Am fost interogată de poliţişti care voiau să ştie unde sunt soţul şi copiii mei şi de ce au plecat în Kazahstan. Mi s-a ordonat să-i transmit soţului meu să vină acasă şi să nu îi spun nimic despre interogatoriu, povesteşte Sauytbay, în continuare.

Nu a urmat sfaturile poliţiştilor, iar, la sfârşitul anului 2017, i s-a ordonat să se prezinte la o adresă din suburbiile oraşului şi să aştepte poliţia. Patru indivizi au sosit, i-au pus un sac negru pe cap, conducând-o către o tabără de reeducare. I s-a spus că a fost adusă acolo pentru a învăţa limba chineză, fiind pusă să semneze un document în care confirma că este de acord cu regulile lagărului. I s-a transmis că, dacă refuză să semneze, va primi pedeapsa capitală. Documentul specifica, printre altele, că îi este interzis să vorbească cu alţi deţinuţi, îi este interzis să râdă, să plângă sau să pună întrebări cuiva.

Celula în care a fost dusă conţinea un pat de beton pe care se afla o saltea minusculă. Pe tavan se aflau cinci camere video. Ea avea datoria să îi înveţe pe deţinuţi cântece de propagandă şi să urmărească recitarea obsesivă a sloganurilor: Mulţumesc Partidului Comunist!, Sunt chinez! şi Îmi place Xi Jinping!. Orele de după-amiază şi de seară erau rezervate mărturisirilor crimelor şi infracţiunilor morale. Între 16-18, elevii trebuiau să se gândească la păcatele lor, pe care urmau să le mărturisească. Orice putea fi considerat un păcat, incluzând aici practici religioase sau necunoaşterea limbii chineze. Deţinuţii care nu mărturiseau păcate destul de grave erau pedepsiţi.

După cină, urmau să se ocupe de păcate şi de mărturisirea acestora. După masa de seară, li s-a cerut să stea cu faţa la perete şi să se gândească la crimele lor din nou. Aveau două ore la dispoziţie pentru a îşi nota păcatele pe o foaie, care, ulterior, era înmânată celor responsabili cu reeducarea. Acest ritual se prelungea uneori până la miezul nopţii, unii fiind privaţi de somn, pentru că nu scriseseră nimic pe coala de hârtie, mai spune femeia de origine uigură.

Aceasta estimează că, în tabără, erau aproximativ 2500 de deţinuţi. Cea mai în vârstă persoană pe care a cunoscut-o a fost o femeie de 84 de ani, iar cea mai tânără, un băiat de 13 ani. Erau acolo elevi, muncitori, oameni de afaceri, scriitori, asistente medicale, medici, artişti şi ţărani simpli. Sauytbay habar nu avea unde se află tabăra, dar bănuieşte că era o clădire nou-construită, deoarece camerele erau foarte reci. Femeile şi bărbaţii locuiau separat, însă, ziua, studiau împreună.

Erau gardieni care supravegheau totul. Deţinuţii aveau parte de trei mese pe zi. Toate includeau ciorbă de orez sau supă de legume şi o felie mică de pâine chinezească. Carnea era servită în fiecare zi de vineri, dar era de porc. De foame, deţinuţii erau obligaţi să mănânce, chiar dacă religia le interzicea acest lucru. Refuzul de a consuma carne de porc atrăgea după sine pedepse. Mâncarea proastă, orele insuficiente de somn şi igiena precară au făcut ca deţinuţii să se transforme în nişte trupuri fără suflet.

Exista o camera de tortură pe care deţinuţii o numeau camera neagră, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească despre ea. Deţinuţii vorbeau pe ascuns între ei şi spuneau cum unii prizonieri erau spânzuraţi de perete şi bătuţi pe spate cu vergele electrificate. Alţii erau obligaţi să stea pe scaune de cuie. Am văzut oamenii care se întorceau de acolo plini de sânge. Unii s-a întors fără unghii, spune terifiată Sauytbay.

Oricine putea fi torturat: cei care nu reuşeau să înveţe chineza perfect sau cei care nu cântau bine melodiile de propagandă. În tabără, era o femeie care fusese păstor înainte de a fi arestată, acuzată fiind că a vorbit cu cineva din străinătate prin telefon. Femeia nu numai că nu avea telefon, dar nici nu ştia să folosească unul. Nu si-a recunoscut niciodată acest păcat, deşi gardienii îi spuneau zilnic acest lucru. Drept răspuns, a fost aspru pedepsită. Am văzut-o când s-a întors. Era acoperită de sânge, nu avea unghii, iar pielea îi era decolorată, îşi aminteşte Sauytbay.

Nici ea nu a scăpat, fiind pedepsită crunt doar pentru că a avut contact cu o femeie kazahă în vârstă care tocmai sosise în tabără. Aceasta a îmbrăţişat-o, însa Sauytbay nu i-a răspuns. Cu toate acestea, Sauytbay a fost bătută şi lipsită de hrană timp de două zile. Sauytbay spune că a asistat la proceduri medicale făcute pe deţinuţi fără nicio justificare.

Ea crede ca acestea erau parte a experimentelor medicale făcute pe oameni în lagăr, în mod sistematic. Deţinuţilor li se administrau pastile şi injecţii, însă unele asistente mi-au spus, în secret, că acestea sunt periculoase şi să nu le iau, deşi, oficial, ni se transmitea că sunt pentru prevenţie. Din cauza medicamentelor, unii deţinuţi au ajuns să sufere de declin cognitiv, multe dintre femei au intrat prematur la menopauză, iar unii au ajuns sterili. Spun asta din ceea ce se auzea.

Pe de altă parte, deţinuţii grav bolnavi nu primeau îngrijirile medicale impuse, transmite martora. Aceasta îşi aduce aminte de o tânără bolnavă de diabet care nu a primit nici un fel de tratament şi de o femeie care fusese operată pe creier chiar înainte să fie arestată şi care nu primea tratamentul indicat.
În fiecare zi, poliţiştii alegeau fete tinere din tabără pe care nu le aduceau înapoi în camere până dimineaţa.

Poliţiştii aveau putere nelimitată. Puteau lua pe oricine doreau. Lacrimile curg pe faţa lui Sauytbay în timp ce vorbeşte despre cea mai cruntă experienţă trăită în tabără.
Într-o zi, gardienii ne-au anunţat că vor verifica dacă reeducarea a dat roade, dacă ne dezvoltăm armonios. Au scos 200 de deţinuţi afară, femei şi bărbaţi, spunându-i uneia dintre femei să-şi mărturisească păcatele. Aceasta a spus că a fost o persoană rea înainte, dar acum, după ce a învăţat limba chineză, a devenit o persoană mai bună. Când a terminat de vorbit, gardienii au dezbrăcat-o şi, pur şi simplu, au violat-o, unul câte unul, în faţa celorlalţi. În timp ce o violau se uitau să vadă cum reacţionează oamenii. Cei care au întors capul sau au închis ochii sau cei care se arătau şocaţi sau supăraţi au fost luaţi din mulţime şi nu au mai fost văzuţi vreodată.

Mărturii ale altor persoane încarcerate în lagărele chineze din Xinjiang confirmă cele spuse de Sauytbay. Răpirea cu un sac negru pe cap, viaţa în cătuşe, medicamentaţia care provoacă debilitate mintală şi sterilitate, toate se regăsesc şi în mărturisirile altor foşti deţinuţi. Relatările lui Sauytbay cu privire la agresiunile sexuale au fost recent confirmate de declaraţiile altor foşti deţinuţi ai lagărelor din Xinjiang, publicate de The Washington Post şi The Independent. Mai multe femei au declarat că au fost violate, iar altele au descris avorturi forţate. Ruqiye Perhat, o femeie uigură de 30 de ani, care a fost deţinută într-un lagăr timp de patru ani si care acum locuieşte în Turcia, a relatat că a fost violată de mai multe ori de gardieni, şi a rămas însărcinată de două ori, suferind avorturi forţate. Toate femeile sub 35 de ani au fost violate si abuzate sexual, a spus femeia.

Gulzira Auelkhan şi Zharkynbek Otan sunt alte două persoane care au vorbit despre ororile din lagărele chineze de reeducare. Regiunea Xinjiang din nord-vestul Chinei este foarte mare, având un teritoriu cât Franţa, Germania şi Spania la un loc. Aceasta este locuită de peste 20 de milioane de oameni. Aproximativ 40% din populaţie este reprezentată de chinezi, dar majoritatea este formată din diverse minorităţi etnice, în mare parte grupuri musulmane de origine turcică.

Cel mai mare grup minoritar este format din uiguri, care constituie aproximativ jumătate din populaţia regiunii. Alte grupuri etnice includ kazahi, kîrgâzi şi alţii. Xinjiang a devenit parte a Republicii Populare Chineze în 1949, primind un statut autonom. În ultimele decenii, regiunea a cunoscut schimbări sociale, politice şi economice dramatice. Fostă zonă agricolă tradiţională, Xinjiang se află acum într-un proces agresiv de industrializare rapidă, determinată de extracţia de minerale, petrol şi gaze naturale.

Începând cu 1950, guvernul chinez a investit mult in Xinjiang, spune Magnus Fiskesjo, un antropolog al Universităţii Cornell, specialist în minorităţi etnice din China. O mare parte din investiţia din zonă este administrată de o companie militară guvernamentală, numită Bingtuan, a cărei activitate, alături de diverse măsuri economice şi politice luate în numele guvernului central, a creat resentimente în rândul populaţiei locale, continuă acesta.

Minoritarii au fost discriminaţi, devenind ultraminoritari în propria regiune. Autorităţile au adus mase de chinezi han in Xinjiang. Tensiunea dintre popoarele minoritare şi chinezii han nu ţine doar de resentimente religioase sau de rezultatele unor măsuri economice. Adversitatea provine dintr-o gamă largă de politici publice de care populaţia autohtonă minoritară nu beneficiază.
Tensiunile între grupurile etnice au degenerat de multe ori, transformându-se în acte de violenţă şi atacuri teroriste.

Marea majoritate a minorităţilor din Xinjiang se opun violenţei, însă uigurii radicali au reuşit uneori să dicteze tonul. Guvernul s-a folosit de aceste atacuri teroriste pentru a pune anatema asupra tuturor grupurilor minoritare din zonă, zugrăvindu-i pe mulţi drept terorişti. Guvernul central a demarat o acţiune de ştergere a identităţii culturale a populaţiei minoritare. Guvernul chinez şterge identitatea culturilor minoritare atât din viaţa publică, cât şi din sfera privată. Guvernul arestează poeţi, cântăreţi, scriitori şi figuri publice, spune antropologul.

Autorităţile chineze susţin că aceste tabere sunt pentru recalificare profesională şi că cei care se află acolo nu sunt constrânşi, spune Nimrod Barnovitch de la departamentul de studii asiatice al Universităţii din Haifa. Cunosc direct şi indirect sute de persoane care au fost încarcerate în tabere şi nu au nevoie de recalificare profesională. Intelectuali, profesori, medici şi scriitori au dispărut. Unul dintre ei este Ablet Abdurishit Berqi, un student care îşi făcea doctoratul aici la noi, în Haifa, de care nu mai ştim nimic. Sper că este în viaţă, concluzionează profesorul israelian.
Solicitată de Haaretz să răspundă acuzaţiilor aduse de Sayragul Sauytbay, Ambasada Chinei din Suedia a transmis că spusele acesteia sunt minciuni sfruntate şi atacuri rău intenţionate la adresa Chinei.

În luna martie, cu ocazia prezentării raportului anual al Departamentului de Stat de la Washington privind drepturile omului în lume, secretarul de stat american Mike Pompeo a acuzat China că şi-a intensificat la niveluri record campania de plasare în detenţie a minorităţilor musulmane. Statele Unite estimează numărul musulmanilor aflaţi în lagărele din China – uiguri, kazahi şi de alte etnii – la cel puţin 800.000, posibil peste două milioane.