Timpul.md

Editorial 23 Februarie 2016 | 08:20

Holocaustul în Basarabia: reflecții pe marginea unei prelegeri

Luni, 15 februarie, am oferit orele mele la masteratul de studii americane de la Universitatea de Stat pentru o prelegere asupra Holocaustului din Basarabia, ținută de renumitul istoric american Paul Shapiro, venit în R. Moldova la invitația Ambasadei Statelor Unite. 

Pentru unul neavizat cu lumea istoriei vreau să prezint câteva detalii despre acest om. Paul Shapiro este directorul Centrului de Studii Avansate privind Holocaustul de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii din 1997, cu experiență extinsă de publicare pe problemele Holocaustului. Absolvent al Universităților din Harvard și Columbia, a avut contribuții importante la realizarea raportului final al Comisiei Internaționale privind Holocaustul în România, care a activat în perioada 2003-2004, sub conducerea lui Elie Wiesel. Pentru activitatea sa în domeniu a fost decorat de Guvernul Republicii Federale Germane cu Crucea Ordinului de Merit (2010) și Ordinul Național Pentru Merit în grad de Comandor, oferit în 2009 de președintele României Traian Băsescu.

Din câte am înțeles, a mai avut întâlniri de acest gen la Universitatea Pedagogică „I. Creangă” și la ULIM, dar în afară de aceasta, istoricul a avut mai multe întâlniri în Parlament și cu membrii comunității evreiești din R. Moldova. Nu știu ce a vorbit în alte părți, dar ce am ascultat la USM a fost impresionant. Bine documentat și convingător, s-a lansat într-o reflecție asupra complicității României din perioada lui Ion Antonescu în Holocaustul împotriva poporului evreiesc, relatând prin documente clare responsabilitatea statului român la exterminarea evreilor din România, Basarabia și Transnistria. Constatând pe bună dreptate existența unei dinamici românești a complicității la Holocaust, complementară, dar într-un fel diferită de cea germană și cunoscută sub numele de „curățirea terenului”, Shapiro a arătat în detalii modalitatea de implementare a acestor politici, inclusiv felul în care s-a constituit ghetto-ul evreiesc din Chișinău. Un loc aparte în această prezentare a avut chestiunea responsabilității populației locale la acțiunile de exterminare a populației evreiești, mulți dintre care erau vecinii sau consătenii de odinioară, atrași de propaganda antisemită declanșată odată cu intrarea armatelor române în Basarabia.

Aveam nevoie desigur de o asemenea lecție, pentru că aceste lucruri nu pot fi contestate, iar pentru acțiunile de complicitate ale populației basarabene la exterminarea populației evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Așa cum această responsabilitate și complicitate a fost recunoscută de România ca stat, prin asumarea plenară și definitivă a participării la Holocaust.
Dar pentru o viziune plenară asupra fenomenului Holocaustului în Basarabia trebuie să desenăm tot peisajul și să nu ne rezumăm doar la detaliile de culpabilizare exclusivă a populației basarabene și a autorităților române. Pentru că altfel riscăm să transformăm martirologia Holocaustului într-un mit, care alături de multe încercări de acest gen, riscă să nu ne învețe nimic, inclusiv pe membrii comunității evreiești din întreaga lume.

Lumi paralele ale comunităților din R. Moldova

Istoria comunității evreiești din Basarabia rămâne și până la ora actuală o mare necunoscută pentru majoritatea populației acestei țări. Dar eu constat acest lucru și în cazul altor comunități modelate istoric în aceste teritorii după 1812. Faptul că românii/moldovenii și rușii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii sau evreii trăiesc în lumi paralele, în care rareori se intersectează, este un lucru bine cunoscut. Motive pentru acest paralelism sunt suficiente, de asemenea modelate istoric. Unii au culpabilitate pentru ocupația Basarabiei în 1940, cu deportările și represiile ce au urmat, și văd în populația majoritară o masă care tinde spre unitatea românească și care nu crede în viitorul acestui stat.

Românii/moldovenii privesc la rusofoni cu neîncredere, ca ocupanți și „coloana a cincea” a intereselor ruse în R. Moldova. Unii au ascunsă vina pentru exterminarea populației evreiești și au privit-o întotdeauna cu suspiciune pentru o presupusă complicitate la „conspirația iudeo-masonică” de dominație mondială. Alții se simt ca niște veniți pe aceste teritorii și au probleme în a se defini cine sunt, privind cu ochi egali spre Ankara și Moscova, dar percepuți în general ca element destabilizator al statalității moldovenești la comanda Rusiei.

În realitate, puțin cunoaștem despre lucrurile care ne leagă, de personalitățile și oamenii de seamă, de artă, știință, cultură sau sport, pe care i-au generat toate aceste comunități pentru istoria Basarabiei și a R. Moldova. Și nu văd cum acest lucru poate fi remediat, în condițiile în care există atâtea sechele de mentalitate care ne dezbină și linii de separare profunde, de multe ori ancorate în rupturi civilizaționale aparent greu de depășit, peste care se suprapune un conflict actual acut între Occident și Rusia. Probabil suntem prea mici pentru a putea rezolva această problemă de unii singuri, poate încă n-am atins o maturitate ca societate să ne putem ridica deasupra liniilor de divizare prestabilite istoric, dar poate nici nu suntem lăsați de alții.

Evreii din Basarabia: o tragedie în trei acte

Vroiam să spun câteva lucruri despre comunitatea evreiască din Basarabia și să prefigurez niște discuții pe marginea expunerii lui P. Shapiro, pe care le-am declarat și după prelegerea sa.

Este adevărat că a existat o dinamică aparte a problemei evreiești depistată în acțiunile autorităților militare și civile românești intrate în Basarabia după 1941, o furie a populației locale împotriva acestei comunități care l-a șocat pe istoricul american, dar care ne șochează și pe noi. Dar ea trebuie privită în contextul general al problemei acestei comunități în istoria Basarabiei după 1812, când evreii au început să se așeze masiv aici ca rezultat al politicilor țariste.

Antisemitismul instituționalizat n-a fost o politică românească exclusivă și nici unică în acest spațiu, el are rădăcini adânci încă în perioada țaristă de la sfârșitul sec. al XIX-lea începutul sec. al XX-lea. Mai exact, dispariția aproape totală a comunității evreiești din Basarabia, așa cum invocă Shapiro, nu este doar rezultatul Holocaustului din timpul războiului. Ea este efectul combinat al unui antisemitism latent sau activ statuat în acest spațiu istoric și care s-a desfășurat în trei acte. Primul este de sorginte imperială rusă, or pogromul din 1903 din Chișinău, care ne-a fixat în toate manualele de istorie, are o ante-istorie, care ne arată cum ohranca țaristă a exploatat existența unor resentimente și frustrări locale față de pozițiile urbane superioare ale comunității evreiești, în vederea organizării acestei răfuieli.

Cel de-al doilea act are o componentă nazistă, cu implicări românești, dar care trebuie văzută nuanțat, în două sensuri. Basarabia a păstrat în perioada interbelică o numeroasă comunitate evreiască, care ocupa poziții importante în societatea basarabeană a acelor timpuri. Relațiile autorităților românești cu evreii din Basarabia, la fel ca și cu restul minorităților naționale, n-a fost deloc ușoară, la fel cum n-a fost ușoară nici soarta evreilor. Autoritățile de la București, animate de ideea făuririi unui stat unitar românesc, a urmărit deseori politici de uniformizare culturală și românizare forțată, din dorința de a face românii majoritari la ei acasă. Acest lucru a generat multiple complicații și animozități dintre minoritari și statul român, mulți dintre ei sensibili la propaganda sovietică, dar acest lucru nu s-a revărsat niciodată în răfuieli sau pogromuri, cum a fost în perioada țaristă.

Prin urmare, atunci când gândim această răbufnire de furie față de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial, trebuie să avem în vedere două momente importante. Primul moment este anul 1940 și participarea unor anumite elemente ale comunității evreiești la actele de violență și jaf față de administrația militară și civilă românească în retragere, cât și față de populația care se refugia. Această participare, colaborată cu senzația interbelică că evreii sunt simpatizanți și agenți ai puterii sovietice, au lăsat o amprentă profundă asupra contextului de calvar pe care l-a trăit Basarabia atunci și asupra populației sale.

Acest fapt explică, chiar dacă nu scuză, violența armatei și autorităților românești, cât și a populației locale față de comunitatea evreiască după revenirea trupelor române în 1941. Între timp, soarta acestei comunități a fost profund afectată de un al treilea act al tragediei, comis de autoritățile sovietice imediat după intrarea în Basarabia. În contextul deportărilor și represiilor, mai mulți membri de seamă ai comunității evreiești și chiar familii întregi au fost deportate în Siberia și Kazahstan, proces care a continuat și după 1944. Istoricul Gheorghe Cojocaru a publicat lucrarea Operațiunea „SUD” în Chișinău, în care prezintă integral listele familiilor de evrei înstăriți, comercianți, proprietari de magazine și oameni din sistemul financiar, care ne arată o altă față a Holocaustului evreiesc, împărtășit de această dată cu alte naționalități ale Basarabiei.

Prin urmare, dispariția numeroasei comunități evreiești din Basarabia istorică nu este doar un rezultat al războiului și Holocaustului nazist, așa cum insinuează Shapiro, dar și un rezultat al politicilor sovietice de deportare, foamete și represii, desfășurate aici după anul 1940, iar apoi repetat după 1944. Deosebit de relevant este din acest punct de vedere cazul târgului Sculeni, Ungheni, unde exista din cele mai vechi timpuri o numeroasă prezență evreiască. La retragerea armatelor, administrației și populației românești peste Prut în 1940, unii membri ai acestei comunități au fost observați participând la jefuirea și umilirea oamenilor care se retrăgeau, lucru care a lăsat o profundă reminiscență în mentalul colectiv românesc. Paradoxal, la venirea sovieticilor, evreii mai înstăriți vor fi deportați din sat, iar în 1941, pentru ca această comunitate să fie lovită a doua oară, deja de armata română și populația locală, care astfel a răzbunat anul 1940, fapt ce a dus practic la dispariția evreilor din această localitate.

Analiza Holocaustului și a complicității românești la exterminarea populației evreiești din Basarabia, trebuie privită mai degrabă în contextul a ceea ce un alt istoric american renumit, Timothy Snyder, numește „Pământuri însângerate” (Bloodlands). Pentru că această însângerare și exterminarea a milioane de oameni de diferite naționalități a fost rezultatul confruntării dintre două regimuri totalitare, cel nazist și cel sovietic, care în această ciocnire de proporții, n-au lăsat loc pentru viața umană în general, prețul ei fiind nul. Lecțiile Holocaustului sunt profunde, pentru că acest lucru se poate întâmpla oricând și oricui în această lume. Avem ce învăța din această expresie de solidaritate și mobilizare a comunității evreiești mondiale, care a pus Holocaustul în centru preocupărilor sale, martirologia acestui popor fiind consemnat prin decizia ONU. Păcat doar că din această martirologie nu învățăm noi, românii, care am trăit un genocid de proporții în perioada sovietică, lucru încă cu greu înțeles și acceptat deopotrivă la București și la Chișinău.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus