Timpul.md

Istorie 12 Mai 2020 | 04:14

În culisele Istoriei: „SĂ NU TE NAȘTI LA MARGINE DE ȚARĂ”

Grigore Filip-Lupu este autorul unei cărți-document „Să nu te naști la margine de țară” (București, 1995). Este un volum de memorii care cuprinde perioada interbelică și până dincolo de revoluția din decembrie 1989, dar sunt originale prin faptul că mărturisește sincer despre calvarul prin care a fost să treacă după 1945, locuind în România.

Născut la 22 ianuarie 1911, în comuna Pănășești din actualul raion Strășeni, într-o familie de răzeși, n-a confirmat speranțele mamei care spera să-l vadă preot și s-a făcut publicist. A terminat școala primară în catul de baștină (1919-1923), apoi a venit la Chișinău la Seminarul Teologic (1923-1931), după care a urmat cursurile Facultății de Teologie din Chișinău. Dar așa și nu s-a preoțit. Își continuă studiile la Facultatea de Litere a Universității din București, urmează și cursurile Facultății de Istorie la aceeași universitate și destinul a vrut ca el să fie toată viața profesor de limba română și istorie.

Fiind student activ în anii 1934-1835, a fost membru în Consiliul Uniunii Studenților din România, ca reprezentant al Centrului Studențesc din Chișinău.
Și tot în această perioadă, 1934-1937, este un colaborator fidel al publicațiilor „România Creștină”, „Raza”,„ Gazeta Basarabiei” ș.a.

În timpul războiului a colaborat la ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, editat de Leon T. Boga la „Raza”, „Basarabia literară”. A fost redactor la „Basarabia” ș.a.
Tot el, și autorul volumului „Interferențe” a publicat în 1975 schița monografică „Alecu Mateevici”, un act de mare curaj pentru acele vremuri.

Anume tema „Alecu Mateevici” a făcut să legăm o corespondență din care reproduc un răvaș:

Stimate domnule Iurie Colesnic,
V-am rămas dator cu răspunsul la scrisoarea dvs. din decembrie 1991 prin care îmi confirmaţi depunerea unor materiale rămase de la poetul Alecu Mateevici de către dl Vlad Chiriac la Muzeul de Literatură „Mihail Kogălniceanu” pe care-l conduceţi. Îmi propuneaţi că dacă mai am ceva lucrări sau acte cu date despre persoane basarabene să vi le trimit la acel centru.

Fiind bolnav de picioare şi cu dureri neîntrerupte, deci necreând dispoziţii nici fizică şi nici psihologică, nu am răspuns.

Totuşi, câteva cuvinte despre Alecu Mateevici şi „Limba noastră” îmi permit să vă scriu acum.

În legătură cu aceasta vă trimit copia de pe cererea mea către Academie (bibliotecă) după sfatul dlui Chiriac – care cuprinde toate materialele predate dânsului pentru a le depune la Chişinău.

Cred că le-a predat pe toate. Zic aceasta pentru că unele fotografii ale strămoşilor lui Alecu Mateevici (date de mine) au apărut în cadrul unor articole din „Literatura şi Arta” sau „Basarabia” ca provenind nu de la mine.

Pentru noi, refugiaţii basarabeni din ţară (România), Alecu Mateevici cu poezia „Limba noastră” a constituit un pretext literar în cadrul căruia, în timpul comuniştilor, puteam vorbi, măcar printre rânduri despre Basarabia că e pământ românesc. Menţionez că pronunţarea numelui de Basarabia atrăgea atenţia suspicioasă a securităţii.

Astfel, pentru prima dată în 1965, la insistenţele mele, regretatul prof. G.C. Nicolescu a introdus în volumul antologic „Cântarea României” poezia „Limba noastră” în întregime (şi cu strofa ce cuprinde Nistru). Tot la insistenţele mele, poezia a fost introdusă în manualul şcolar de literatură, cl. VI şi cu muzica după Al. Cristea.

De aici a urmat prezentarea cântecului „Limba noastră” între alte cântece patriotice ca: „Eroi au fost”, „Pe-al nostru steag”, „Hora unirii”, „Tricolorul”, „Graiul neamului” etc.

Încă din 1975 eu am organizat anual, la 16 martie, o comemorare (parastas) pentru Mateevici la Biserica „Precupeţii Noi” din Bucureşti, cu care prilej se cânta „Limba noastră”.

Trebuie să remarc că atât în ţară, cât şi în Basarabia cântecul „Limba noastră” cu autorul Alecu Mateevici a constituit pretextul din jurul căruia a pornit mişcarea pentru libertatea Basarabiei.

Şi în Basarabia, ca şi în ţară, basarabenii sub pretextul literar îşi exprimau gândurile lor basarabene prin „Limba noastră” a lui Mateevici.

Am plâns cu emoţie când se cânta în Cercul basarabenilor refugiaţi sau la Chişinău la Cenaclul doctorului Şelaru cântecul „Limba noastră” după Al. Cristea. Aici, la Bucureşti, am reuşit să imprim obiceiul ca atunci când se cântă „Limba noastră” toată lumea să se scoale în picioare.

Din cauză că mi-au îngheţat picioarele în timpul războiului prin coclaurile Caucazului, de acum doi ani în urmă nu mă mai pot purta. Nu pot lua parte la manifestările fraţilor basarabeni, dar mă bucur când îi văd la televizor că se scoală în picioare în timpul cântării „Limba noastră”.

Am considerat acest cântec patriotic ca imn al basarabenilor. Ar putea fi al tuturor românilor, căci unitatea neamului românesc s-a menţinut mai ales prin limbă şi statul român s-a format tot pe bază de unitate a limbii.

De aceea vă trimit şi câteva extrase din diferite publicaţii a unor articole cu referire la „Limba noastră” şi autorul ei Alecu Mateevici.

De asemenea, fotocopiile alăturate vin să confirme unele fapte de atitudine a basarabenilor încă din anul 1940-41 şi lupta pentru eliberarea Basarabiei.

Gheara rusească a creaţiei pirogravată a prietenului meu S. Bâtcă, originar din Străşeni, eu am fotografiat-o şi, multiplicată în câteva zeci de exemplare, am dat-o împreună cu telegrama către Antonescu la foarte mulţi prieteni siguri, încă începând din 1968.

Am citit mai multe articole ale dvs. în „Literatura şi Arta”.

Referitor la cel din 9 aprilie 1992 privitor la Ion Inculeţ cu caracterizarea acestuia de către Onisifor Ghibu, pot să vă spun că notiţa acestuia din urmă precum că Inculeţ s-a sinucis este un neadevăr.

Chiar în „preseara” (cum zice Ghibu) morţii sale, eu împreună cu Gherman Pântea şi cu N. Codreanu, inginer CFR, l-am vizitat pe I. Inculeţ acasă ca să meargă cu noi la guvernatorul Băncii Naţionale pe care-l cunoştea. Se simţea rău. Avea palpitaţii puternice de inimă. Nici vorbă să fi ieşit în oraş la plimbare. A doua zi am auzit că a murit de inimă. La moartea lui, eu, împreună cu Gh. Pântea, în audienţă, am cerut generalului Antonescu să-i facă funeralii naţionale, dar trebuind să aibă şi acordul lui Haria Sima, care era vicepreşedintele Consiliului de miniştri, ne-a trimis la el. Acesta a fost împotrivă şi nu i-a mai făcut funeralii naţionale. La înmormântare am vorbit despre actul Unirii şi Inculeţ ca exemplu pentru noi toţi în lupta pentru Basarabia.

***
E posibil să vă mai trimit ceva, dacă voi fi sănătos.
Cu deosebită stimă,
Grigore FILIP-LUPU”


In 1940, URSS ocupă Basarabia, editează la București ziarul „Gând basarabean”, fiind președinte al Cercului basarabean din București, unde președinte de onoare era mitropolitul Gurie Grosu, iar membri erau distinse personalități basarabene: Gherman Pântea (vicepreședinte) Vasile Țepordei (secretar), Pan Halippa, N. Bosie-Codreanu, dr. Gheorghe Lașcu, Constantin Roșca ș.a.

În 1941 trece Prutul, fiind voluntar în armata română, dorind cu tot dinadinsul să elibereze Basarabia. Această alegere n-a fost ușoară, dintre toți colegii care au fost solicitați să se înroleze voluntari, doar câțiva au răspuns apelului, printre ei fiind Igor Plămădeală. Nepotul lui Alexandru Plămădeală a murit lângă Odesa, astupând cu corpul lui o ambrazură inamică...

Războiul văzut de publicistul Grigore Filip-Lupu are o culoare și o conotație aparte:
„ÎN RĂZBOI”

În primăvara anului 1941, deja mă aflam angajat prin examen de concurs la Direcția generală de statistică pentru lucrările recensământului general al populației, unde lucra și prietenul meu – Filip Croitoru – ca șef de birou. Și eu, și el eram mobilizați pentru lucru.

În același timp, împreună cu cumnatul său, Maxim Scobici, am luat în arendă de la Ministerul Economiei Naționale – Direcția românizării – via naționalizată a evreului Mărcușor Raiter, din Huși, tatăl avocatului Raiter, camarad de militărie cu noi, ceștilalți trei. Via se afla la periferia orașului Huși, pe valea numită „Ochi”.
Eu trebuia să fac rost de împrumuturi bănești pentru exploatarea viei, iar Max Scobici să administreze exploatarea, fiind prezent permanent în Huși.
Chiar în preziua lui 22 iunie 1941 – ziua declanșării războiului – ridicasem un împrumut de 500 000 lei de la B.I.N.A.G. – Banca de Investiții Naționale a Agriculturii, ca garant fiind Gherman Pântea, mai târziu primar al Odesei și seara am și plecat cu trenul spre Huși.

Noaptea, la ora 12, s-a declanșat războiul împotriva rușilor. Generalul Antonescu ordonase armatei masate pe Prut să atace: „Ostași români, vă ordon, treceți Prutul și zdrobiți dușmanul care ne-a cotropit pământul strămoșesc...”! Era duminică.

La radio, profesorul Ștefan Ciobanu a făcut apel către basarabeni să întâmpine cu bucurie armata română. Seara, a dat un telefon la mine acasă, probabil, în legătură cu începerea războiului, dar eu plecasem spre Huși.

L-a rugat pe Sergiu Roșca să vorbească la radio pentru tinerii basarabeni, ca să întâmpine cu dragoste armata română eliberatoare. Din cauza acestei cuvântări, a avut de suferit mai târziu de la comuniști.

Începuse războiul la Prut.

A doua zi m-am și întors la București.
Am încercat ca împreună cu alți tineri basarabeni să formez un pluton de voluntari și să plecăm pe front. N-am reușit. Singurii care au fost de acord cu formarea acestui pluton de voluntari au fost Filip Croitoru, Valentin Lazăr, Igor Plămădeală și Alecu Solomon.

Am renunțat la scutirea de mobilizare pentru lucru și, după ce am aflat de la Ministerul de Război că și regimentul nostru – 3 Roșiori – ce se afla cantonat la Buziaș, județul Timiș, va pleca pe front, amândoi – eu și Filip Croitoru – am anunțat regimentul să ne trimită ordine de chemare. Ne-am cumpărat cizme mai elegante și la începutul lui iulie 1941, am fost prezenți la Buziaș, la regiment. În cadrul acestui regiment, care avusese garnizoana la Chișinău, se aflau foarte mulți basarabeni, mai ales ofițeri în rezervă și T.T.R.-iști, care rămăseseră concentrați „pe zonă” în Banat.

Am fost repartizat la Escadronul II – cu calul de serviciu „Ispita”, care mă va purta în toate campaniile de la Odesa și, apoi, la Moghilău, la Rostov-pe-Don, la Valea Cubanului, la Anapa și la Krasnodar, până la începutul retragerii din Caucaz, din iarna 1942-1949.

Am debarcat la Zorleni-Vaslui și am trecut Prutul pe la Fălciu. Când am trecut prin Chișinău, orașul eliberat, încă ardea.

Evreii, la retragerea spre Rusia, incendiaseră tot orașul, în mod organizat, dirijați de către autoritățile bolșevice.

Știind că vom trece prin Chișinău spre Vadul lui Vodă, în ziua plecării din cantonamentul Suruceni, cu aprobarea căpitanului de escadron, am plecat înaintea regimentului ca să-i văd pe părinții soției mele în oraș, urmând să aștept regimentul la marginea orașului, spre satul Goian.

I-am văzut pe ai mei. S-au bucurat tare și am plâns împreună de bucuria revederii. Ne-am îmbrățișat de revedere și, împreună cu ostașul care mă însoțea, ne-am deplasat pe drumul Goianului. Pe drum, ne-am întâlnit cu mașina generalului Antonescu. Văzându-ne, așa răzleți, a oprit mașina, făcându-ne semn să ne apropiem de mașină.

Când l-am văzut, am înghețat de emoție. Ne-a întrebat ce-i cu noi. Am raportat adevărul. A spus aghiotantului colonel: „Notează numele ofițerului și unitatea”! și au plecat.

A fost a doua oară când am vorbit cu generalul Antonescu (nu era încă mareșal). De data aceasta cu neplăcere.

Am cantonat câteva zile în Vadul lui Vodă și apoi am trecut Nistrul, îndreptându-ne spre frontul Odesei, unde rușii opuneau rezistență.
O noapte am cantonat în satul Șipca.

Eu am fost cartiruit în casa unui bătrân care avea și grajd (șopron) pentru cal. Seara, l-am cinstit cu niște coniac. Nu știa să vorbească românește. La urarea paharului a zis în rusește: „Za vașe zdarovie i za vașe hrabrosti”, ceea ce înseamnă „în sănătatea voastră și pentru curajul vostru”. Eram împreună cu Vladimir Cristea, fiul lui Al. Cristea, profesor de muzică la Școala Eparhială din Chișinău, care a compus melodia cântecului „Limba noastră” pe versurile lui Alecu Mateevici. El știa rusește și mi-a tradus cele spuse de bătrân. El avea dreptate că ne felicita pentru curajul nostru – al românilor –, că am intrat în luptă cu așa putere – puterea sovietică (sovetska vlasti).

Eram, însă, aliați cu germanii, despre care toți credeau, la momentul acela, că vor câștiga războiul.

Eram și atunci și sunt și acum de părere că, în epoca modernă, nu ne putem apăra ființa noastră națională decât făcând politică alături de Europa și în special alături de Germania și Franța. Alți occidentali ne-au abandonat adesea în brațele ruso-asiaticilor.

Situația geopolitică în fața politicii de expansiune a rușilor și ucrainenilor ne obligă să fim prieteni cu popoarele vecine din sud-vestul și vestul nostru, în special cu ungurii, prin care ne apropiem de germani.

Rușii sunt dușmanii naturali ai ființei noastre, chiar de când, în expansiunea lor spre Balcani și Marea Mediterană, au ajuns să ne fie vecini.
Istoria ne-a confirmat că românii au avut de pierdut, chiar și atunci când au fost alături de ei în războaiele lor, fie că ei câștigau, fie că pierdeau războiul.
Rușii nu și-au respectat cuvântul dat niciodată.

Viclenia și cinismul rușilor este peste măsura înțelegerii diplomației tuturor popoarelor civilizate din Europa.”

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus