Timpul.md

Istorie 10 Noiembrie 2018 | 08:00

În culisele Istoriei. Un om în căutare de sine: LEON DONICI

„Într-o zi rătăceam în tovărăşia unui bătrân prin mahalalele Chişinăului. Ajunşi în piaţa Râşcanu, în faţa unei case mici, în care se afla o fierărie, tovarăşul meu mă apucă de mână: 

– Vezi?
– Ce să văd?
– Fierăria asta.
– O văd.
– Aici a trăit Puşkin. Acum treizeci de ani, aici era cazarma unui regiment de cavalerie... Astăzi însă este o simplă fierărie...

***
În casa unde a trăit odinioară Beethoven, astăzi este un muzeu.
În vechea casă a lui Goethe – alt muzeu.
În casa în care a trăit Puşkin... o fierărie.

***
Străbunicul meu, Alecu Donici, cum povestesc amintirile lui pierdute la bolşevici, îl vizita pe Puşkin la Petersburg în fiecare duminică. Marele poet, îi îndrepta şi corecta versurile.
Pe atunci, Donici era elev la liceul militar din capitala nordică. Mai târziu, însă, străbunicul meu avea să dea în limba românească cele mai frumoase traduceri din Puşkin: Ţiganii şi Şalul negru.
Să-i odihnească Dumnezeu în pace”.

Aceste triste rânduri, în revista Pagini basarabene, le semna un mare prozator, băştinaş din Chişinău – Leon Donici. Nu bănuia, probabil, că nici el nu va avea parte de un muzeu în capitala basarabeană, ba mai mult, că mormântul lui din Cimitirul Central de pe strada Armenească va fi năpădit de buruieni și uitare, iar ziarele locale, peste ani, îl vor prezenta ca pe un scriitor dispărut fără urmă. Fire romantică, a încercat să schimbe macazul pe liniile Memoriei Omeneşti, dar s-a pomenit el însuşi înghiţit de roata Uitării...

Ca și cum, și el ar fi fost blestemat de destin să colinde o lume zbuciumată. Născut la Chișinău, a învățat la Petersburg, a revenit la Chișinău, a plecat la București, de acolo la Paris, unde a murit și a fost adus din nou la Chișinău.

A fost scriitor, publicist, actor, cântăreț, regizor, profesor, boem incurabil și toate încercările au fost făcute din disperarea lui de a fi găsit Eul adevărat...

Leon Donici-Dobronravov s-a născut la 5 iunie 1887 la Chişinău, în familia lui Mihail Dobronravov, secretar al Consistoriei din Chişinău şi a Domnicăi Donici, fiica preotului Petru Donici de la Biserica Ciuflea.

A trecut prin multe școli: primară, liceul nr. 2, Şcoala Duhovnicească, Seminarul Teologic din Petersburg, Universitatea din Iurevsk , Estonia (Facultatea de Drept) de unde se transferă la Universitatea din Petersburg la aceeaşi facultate.

Debutează în literatură cu o naraţiune intitulată profetic În căutarea veşnicului adevăr (1909). În 1910 publică povestirea Mon plaisire care a apărut imediat şi în limba germană. În 1913 în revista Zavetî este tipărit romanul Noul seminar, care în 1914 apare în volum şi este tălmăcit în limbile: engleză, germană, franceză. Afirmarea sa în elita literară s-a produs fulgerător. Maxim Gorki constata: L. Dobronravov este un scriitor de mare nădejde; având în vedere ceea ce a produs, aşteptăm de la el cu speranţă, el este o mare făgăduinţă a literaturii noi… Iar Gheorghe Plehanov remarca în aceeaşi cheie: …Dintre toţi scriitorii noi citesc cu plăcere numai pe Dobronravov. Are un talent adevărat. Continuă cele mai nobile tradiţii ale literaturii!

Dar activitatea lui literară nu este numai o nesfârşită poveste a triumfului unui creator. Marea majoritate a cărţilor scrise după 1914 au fost interzise în Rusia Apele mici (1914), Zgură şi funigine ş.a. Acelaşi destin l-au avut publicaţiile periodice întemeiate de el: Bez lişnih slov (Fără cuvinte de prisos) şi Vecerneia pocita (Poşta de seară).

A scăpat de teroarea bolşevică numai datorită faptului că s-a întors în Basarabia unde a şi publicat în ziarul Bessarabia peripeţiile acestei evadări în formula unor memorii: O călătorie din Petrograd în Basarabia (1920).

Chişinăul l-a cunoscut şi ca om al teatrului şi operei. Încă din copilărie a luat lecţii de pian la Ecaterina Salina din Chişinău şi de canto la Adelaida I. Bolscaia (Petersburg, 1908-1910). A fost regizor în trupa de operă B. Belousova (1919, Chişinău) şi profesor de estetică, istoria operei, machiaj, costume în Studioul de Operă N. Nagacevschi (1920) şi Asociaţia de operă I. Gorski (1921) din Chişinău.
Şi deşi a riscat să se producă ca regizor, actor, solist de operă, el a fost şi a rămas scriitor.

Despre perioada aflării lui Leon Donici la Petersburg s-a scris mult, a descris-o şi el cu lux de amănunte în Revoluţia rusă (București, 1923) în O călătorie de la Petrograd în Basarabia şi în alte schiţe, la fel cum perioada aflării la Chişinău este reflectată bogat în amintirile contemporanilor, întocmai cum s-a întâmplat şi cu perioada bucureşteană.

A venit la Chişinău şi parcă şi-a început viaţa din nou. Pentru ziarele şi revistele locale el e un simplu începător. Pentru oamenii politici de aici nu prezintă niciun interes. Numele lui, cunoscut în lume, în Basarabia era aproape necunoscut. Şi el are curajul s-o pornească de la capăt. Reînvaţă limba română numai în cinci luni, adoptă semnătura străbunicului său Donici. Şi cu o înverşunare de invidiat colaborează la publicaţiile ruseşti şi româneşti.

Publicistul R. Marent mărturisea în paginile revistei Viaţa Basarabiei (1938, nr. 12):

„Parcă îl văd, cu statura lui înaltă, cu vocea lui puternică, făcându-şi intrarea grăbit în redacţia fostului cotidian local Dreptatea, ce milita pe aici, în urmă cu un deceniu, şi aducând secretarului de redacţie nuvele ca Recviem, Antihrist, În drum spre Emaus şi alte însemnări critice, corectate cu plăcere, în ceea ce priveşte ortografia, de către prieteni, întrucât dânsul, deşi moldovean după mamă, uitase să mai scrie româneşte, limba pe care de mic copil o învăţase de la bunicul său, preotul Petre Donici, şi acum, la vârsta de treizeci de ani, începuse s-o înveţe din nou.

Natură ciudată şi complexă, când vesel ca un licean care se bucură de sosirea vacanţei, când trist ca un poet trădat de muză, îşi câştiga, ce e drept, cam greu viaţa. Ştiau că e sărac, că e nevoiaş, şi îi ofereau preţuri mici pentru munca lui aleasă şi talentată...
Sentimental şi bun la suflet, avea clipe de tristeţe, şi atunci cânta vechi cântece religioase, amintiri de pe vremea când era elev al Seminarului teologic”.

Credea sincer că la Bucureşti va câştiga mai mult, va fi apreciat la justa-i valoare, va ocupa locul pe care-l merita în literatură. Dar s-a înşelat cumplit. Unii scriitori l-au recunoscut de coleg, alţii i-au negat existenţa şi l-au tratat cu vădită răceală. Ziarele şi revistele plăteau la fel de prost ca şi la Chişinău şi sărăcia continua să se ţină de el.

„Câţiva ani, a trăit aici între noi, scria mai târziu Nichifor Crainic, zi şi noapte, sărac şi boem cum erau mai toţi „gândiriştii”. Adesea redacţiile improvizate ici şi colo de Cezar Petrescu sunt singurele lui adăposturi de om care n-avea unde să-şi plece capul. Leon Donici era substanţialmente bun, iubitor de oameni şi impersonal. Când apărea între noi, la redacţie, la restaurant, în cafenea, pretutindeni purtând cu el un geamantanaş cu manuscrise şi câteva rufe – toată averea lui – ironia bucureştenilor îl făcea să râdă el însuşi cu hohote. Nu se supăra, fiindcă ştia că nici noi nu eram mai bogaţi decât el. Comunicativ şi vorbăreţ, avea totdeauna mii de lucruri de spus din acea fabuloasă lume rusească, pe care noi aceştilalţi n-o cunoşteam decât din romane” (Gândirea, nr. 6, 1936).

Cea mai puţin cunoscută, cea mai misterioasă etapă, continuă a fi acel fragment de timp pe care l-a trăit la Paris şi care de fapt a cunoscut acordurile finale ale unui destin zbuciumat.

Manuscrisele inedite din perioada pariziană, care mi-au nimerit în mână pot fi grupate în trei categorii: schiţe publicistice generale, reflectând realităţi franceze, cu importanţă de moment (Doctorul-ucigaş, Procesul Bato-Dodă, Sfârşitul tragic, Sinuciderea lui Max Linder şi a soţiei sale, Armistiţiu, Parisul iarna), schiţe publicistice amintind de Rusia sau de oamenii şi cultura rusă (Două lumi, Negura, Jurnalist. Scrisoare din Paris), şi poate categoria cea mai importantă pentru noi – scrierile legate de Chişinău (Regina ecranului, Zile fugare).

Nichifor Crainic remarcă în memoriile sale: „La Paris a devenit publicist rus, scoţând o gazetă de luptă împotriva bolşevismului şi pentru drepturile româneşti ale Basarabiei. Minunate scrieri ne-a trimis el din acel timp! Cezar Petrescu le mai păstrează poate. Ale mele s-au risipit împreună cu o imensă corespondenţă literară şi manuscrise confiscate ilegal şi absurd în noaptea de 29 decembrie 1933, când am fost arestat”.



Sunt scriitori care adună calităţile eroului aşa cum albina trece din floare-n floare şi din nectarul acela încheagă... un trandafir de aur. Alţi autori preferă să-şi caute eroii printre persoanele cunoscute, ceea ce le uşurează munca de căutare şi de transplantare a chipului literar.
Leon Donici mi se pare că făcea parte din categoria de scriitori de factură teatrală, care pe propria-i piele încerca toate sentimentele eroilor şi abia după aceasta le trecea pe hârtie. De aici acea sfâşietoare ardere internă şi veşnica senzaţie că trăieşte o viaţă străină...

Revista Naşe nasledie (nr. 1, 1990) a publicat fragmente din cartea de memorii Otrajenia de Zinaida Şahovschi, unde am descoperit descrierea ultimelor zile de viaţă ale lui Leon Donici: „La Remizov i-am întâlnit pe P.P. Suvcinski cu prima lui soţie, V. Gucikova – se vorbea pe atunci mult despre muzică – şi pe C. Mociulski, atent şi bine instruit, pe Mihail Osorghin, care fiind în ochii mei un om de rând, nu mă prea stingherea. Iar uneori pe nefericitul Leonid Dobronravov, care se înăduşea din cauza tuberculozei. În cele din urmă Dobronravov a nimerit la spital, şi pe loc Alexei Mihailovici, întristat, mi-a comunicat acest lucru şi m-a trimis să-l vizitez pe omul acesta aproape necunoscut mie şi pe care nici el nu-l prea preţuia parcă, judecând după felul cum îl lua peste picior. Dobronravov murea într-un salon comun. Desigur că nu m-a recunoscut. Florile mele subţiri au lunecat din mâinile lui. El aşa şi n-a înţeles cine sunt eu, iar de salutul lui Remizov nu mai avea nevoie”.

Dar cum ades se întâmplă nici la Paris n-a fost apreciat după merit plecând în eternitate ca un anonim, pe un pat al spitalului Sf. Luis, la 26 mai 1926… Şi ultima lui dorinţă a fost să se întoarcă acasă, să fie înmormântat la Chişinău, fapt care s-a şi produs abia la 7 iulie 1926. Când datorită eforturilor unor prieteni şi în primul rând al lui Octavian Goga care pe atunci era ministru, corpul neînsufleţit a fost adus acasă, unde i s-au organizat funeralii naţionale.

Pe mormântul lui de la Cimitirul Central din Chişinău, peacea modestă piatră s-ar cuveni de adăugat un epitaf, o concluzie a unei firi zbuciumate, o teză importantă emisă de Leon Donici şi pentru noi:

Numai la Paris am simţit cât de mult iubesc Basarabia. Nu Chişinăul şi pe chişinăuieni, ci Basarabia, acest pământ minunat. Poate, pentru că într-însul s-au mai păstrat trăsăturile patriarhale, cari nu sunt în Apus şi care au dispărut pentru totdeauna din Rusia. (S. Leahu. În casa scriitorului.//Pagini basarabene, 1936, Chişinău).

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus