Timpul.md

Istorie 30 Iunie 2014 | 06:43

În culisele Istoriei: ABURUL AMINTIRII SAU CHIȘINĂUL LA 1887-1888...

În anul 2002 vizitam cimitirul Saint Genoveve de Bois din preajma Parisului. Printre alte morminte ale elitei culturale ruse decedate în emigraţie nu l-am întâlnit şi pe cel al lui Mistislav Dobujinski, nici nu bănuiam că era înhumat anume acolo.  

Mult mai târziu mi-a fost dat să aflu că destinul acestui om este strâns legat de Chişinău şi chiar a reuşit să lase posterităţii mai multe pagini impresionante din istoria capitalei basarabene.

Participând la târgul de carte de la Frankfurt pe Main în anul 2001, după lungi negocieri am reuşit să procur de la standul Rusiei dicţionarul „Russkoe masonstvo, 1731-2000. Enţiclopedicheskii slovari”, (Moscova, 2001). Studiind dicţionarul am găsit inserată o biografie foarte documentată a artistului plastic, Mistislav Dobujinski, (2.08.1875, Novgorod – 20.11.1957, New York). Şi aici a intervenit surpriza.
Născut într-o familie de nobili, era fiu de general. A copilărit la Petersburg unde, în anii 1884-1885, a frecventat o şcoală de desen. În anii 1887-1888 a locuit şi a învăţat la Chişinău, iar între anii 1889-1895 a locuit la Vilnius, unde a şi absolvit gimnaziul. Deşi era mare amator al artelor plastice, s-a înscris la Facultatea de juridică a Universităţii din Petersburg (1896-1899), dar n-a absolvit, fiind eliminat din Universitate pentru participarea la grevele studenţeşti. Paralel cu studiile juridice, frecventa atelierul pictorului L.E. Dimitriev-Kavkazkii, unde îşi perfecţiona măiestria grafică. În 1899 pleacă la Münhen, unde învaţă până în 1903. În timpul vacanţelor vizitează Italia, Franţa, Ungaria. Din 1902 participă la expoziţiile grupului Mir Iskusstva, a Societăţii pictorilor ruşi, Noua societate a pictorilor. Începând cu 1920, s-a expus în Europa şi America. În 1924 convingându-se că situaţia în Rusia devine tot mai complicată pentru intelectuali, decide să se repatrieze în Letonia, ca cetăţean al acestei ţări. A lucrat ca scenograf la Teatrul din Riga, iar între anii 1926-1929 a fost scenograf la teatrul lui N. Baliev, „Liliacul”, din Paris. În 1929 activează la Academia de Artă rusă din Paris, predând pictura. În 1935, împreună cu teatrul din Letonia, pleacă în Anglia, unde va lucra până în 1939. Din acest an se stabileşte cu traiul în America.



Memoriile lui sunt scrise foarte minuţios, fiindcă felul de a memoriza detaliile face din aceste scrieri nişte perle ale epocii. Niciodată nu îmi imaginam că Chişinăul din memoriile lui M. Dobujinski pot avea culoare, aromă, un conţinut oficial şi un ritm de viaţă neoficial. Pentru istoria noastră aceste pagini memorialistice sunt de nepreţuit, fiindcă avem foarte puţine pagini din perioada respectivă, care ne-ar descrie viaţa cotidiană a Basarabiei.

Din cartea lui M.V. Dobujinski „Vospominania” (Amintiri) (M., 1987, pag.73-84):
„...La Chişinău aveam cu totul alt anturaj, deşi multe rămâneau ca odinioară: rămâneam nedespărţit de scumpul meu tată, care-mi dedica tot timpul liber, era micul Igor (verişorul - Iu. C.), pe care îl iubeam mult, aveam aceeaşi dădacă şi continuau chiar şi bucuriile de odinioară - preocupările noastre legate de tot felul de vietăţi, dar de astă dată nu în odaie, aşa ca la Petersburg, ci la aer liber, beneficiind de natura nemaipomenită a sudului. Continuam şi lecturile comune cu tata, şi cele individuale, dar la toate acestea gimnaziul devenise ca o stavilă, învăţătura îmi lua mult timp şi mă obosea, din neobişnuinţă, peste măsură.

Totul în jur era nou, dar tânjeam tot mai mult după prietenii din Petersburg. Am tânjit mult la Chişinău, îndeosebi la început.

Când ne apropiam de Chişinău (era luna august), dădaca ofta mereu, văzând cum se tăvălesc „în zadar” harbujii pe câmpuri. La noi acest fruct era adus şi costa scump, aici însă, cum am aflat, o căruţă de harbuji costa o rublă. Nu mă depărtam de geam şi mult „râvnitul sud” m-a dezamăgit. Totul era neted, ars de soare, nu se vedeau nici un fel de păduri, creşteau doar nişte copaci josuţi. Chişinăul mi-a părut un sat cu un râu jalnic (desigur în comparaţie cu Neva…), am văzut nişte case joase muruite, străzi largi şi un praf cumplit (care mai târziu s-a prefăcut într-un glod de netrecut), huruiau şi scârţâiau căruţele cu roţile lor din scânduri, fără spiţe, aşa cum erau înainte de potop, iar pe aceste „care” stăteau tolăniţi moldoveni smoliţi în căciuli înalte de cârlan şi leneş îndemnau plăvanii care abia-abia de se mişcau: „Ţo-gara, ţo-ţo”. Evreii duceau cărucioare, strigând: „Mere, bune, alese, murate şi – miere”. De-a lungul trotuarelor, pe toate străzile, erau rânduri de plopi înalţi, peste tot -- garduri interminabile, împletite, şi nişte arome îmbietoare, necunoscute mie, mă învăluiau din toate părţile.

Am închiriat o casă cu un cat, cu un acoperiş înalt, în care am locuit doi ani. Locuiam acolo, ca într-o mică moşie - aveam o curte mare şi o imensă livadă de mere, cireşe şi caise („dzarzări” cum numesc în Basarabia caisele mărunte). În livadă mai era şi o vie, şi o seră. Vara, livada era plină de trandafiri roşii şi galben- aprinşi, neobişnuit de mirositori. Tata a şi organizat pe loc o gospodărie aproape moşierească, la care visa demult cu mare ardoare.

Nimic din jur nu se asemăna cu Petersburgul!

Aşadar, a început învăţământul la gimnaziu. Am urmat clasa 2 a Gimnaziului nr.2 (în Gimnaziul nr.1, care era considerat aristocratic, nu erau locuri vacante). Grăsanul de director, Nicolai Stepanovici Alaev, fost militar tatei i-a plăcut; chiar şi gimnaziul i-a părut simpatic, nu era ceva obişnuit, având edificiul într-o casă lungă şi joasă cu livadă şi curte. Era o ambianţă casnică.

În scurtă vreme, am îmbrăcat uniforma de gimnazist. Uniforma gimnaziştilor din circumscripţia Odesa, de care ţinea Chişinăul, se deosebea de cea din Petersburg: acolo purtau veston negru şi pantalon, aici totul era de culoare gri (îmi păreau nişte puşcăriaşi). Vara purtau cămăşi din pânză şi şepci, dar nu albe ca la Petersburg.

Să rămâi pentru prima oară singur într-o gloată de băieţi tunşi scurt şi unor vlăjgani adolescenţi cu bas în voce era îngrozitor. M-au înconjurat, îmi puneau fel de fel de întrebări şi tot gimnaziul s-a strâns să vadă minunea - noul venit din Petersburg.

În clasă, m-au aşezat în banca întâi, alături de roşcatul Rabinovici. El a şi rămas vecinul meu şi am devenit amici. În clasă erau mulţi copii evrei, caraimi, nemţi şi moldoveni, mai puţini erau cu nume de familie ruseşti şi, în genere, Gimnaziul nr.2 era mai democrat în comparaţie cu Gimnaziul nr.1… nu ne deosebeam unul de altul, eram camarazi; erau băieţi din familii bogate, ca englezul Gore şi românul Catargi, erau şi foarte săraci, ca fiul fierarului Antonovschi şi al vizitiului Ghesifiner.

Primii mei învăţători, în genere, erau simpatici, afară de căposul învăţător de geografie şi istorie, care îşi permitea să fie brutal. Nu prea era simpatizat. Tot el însă reuşea să glumească şi să fie foarte bun umorist, înveselind întreaga clasă. Nu ştiu din ce cauză, nu suporta să-l priveşti drept în faţă, ceea ce elevii făceau înadins ca el să urle foarte haios: „Nu priviţi la mine!”. Purta în loc de medalion un glob mic şi albastru prins de lanţ - după specialitate. Gimnastica o preda un tânăr înalt, elegant, blond, Evghenii Anatolievici, care la întrebarea tatălui meu, ce obiect predă, a răspuns modest: „Predau gimnastica”, fapt care l-a amuzat mult pe tata.

Lecţiile, ca în toate gimnaziile, începeau cu rugăciunea în sala de festivităţi unde pe pereţi stăteau portretele ţarilor - Nicolai I, în locini albi şi botfori, Alexandru II, în pantaloni lungi şi roşii, Alexandru III în şarovari şi cizme în formă de sticle. Înaintea noastră sta şi ne susţinea cântul chelul şi grăsanul Alaev, cu mâinile la spate, rotind între degete o bilă.

Locuiam destul de departe de gimnaziu. La început, tata mergând la serviciu, mă ducea la şcoală în trăsura lui de stat, iar după lecţii trecea şi mă lua acasă. Când plecam singur, în momentele când ajungeam din urmă colegii, care mestecau glodul, îi luam în trăsură, ajungeam la gimnaziu mai înghesuiţi ceea ce producea un mare efect. Dacă mergeam pe jos, glodul îmi înghiţea caloşii.

...Mai târziu îmi aminteam ca prin ceaţă de anii petrecuţi la Chişinău, ca şi cum aş fi trăit într-un vis, iar timpul s-a înscris chiar ca o pauză în dezvoltarea mea. Citeam puţin, doar aşteptam cu nerăbdare următorul număr al revistei „În jurul lumii”, unde savuram „Insula comorilor” de Stevenson şi romanul lui Raider Haggard „Ea” şi, când aduceau revista, zburdam prin odaie. Din cauza lecţiilor, eu şi tata citeam mai puţin.

Cu toate acestea, Chişinăul îmi oferea multe impresii noi, care, treptat acopereau scurta viaţă din trecut, iar Petersburgul se topea în memorie…



…În prima iarnă după Petersburg, Chişinăul era acoperit cu multă zăpadă. Uneori ne plimbam cu tata prin marea grădină publică, şi eu mă amuzam cum nori de ciori şi coţofene zburau de pe copacii goi atunci, când băteam din palme şi făceau o foșneală din aripi care-mi amintea de grădina de vară din Petersburg. Distracţii erau puţine. Noi am fost doar la circul Truzzi, unde mirosul de grajd mi-a amintit dulcile impresii din Circul Cinzelli din Petersburg.

Odată, în adunarea ofiţerilor, un peregrin „pictor-momentalist” a demonstrat capacităţile sale. Admiram mâna lui îndemânatică care, dintr-o mişcare, executa o caricatură (desigur şi pe Bismark cu trei fire de păr pe chelie) şi printr-o mişcare abilă să transforme o pată de cerneală într-un peisaj.

Desenul în gimnaziu era predat de către pictorul din curentul expoziţiilor itinerante Golînski, faţă de care eram foarte sceptic: în sala de festivităţi atârna portretul împăratului Alexandru III pictat de el. Am rămas şocat cât de prost erau pictate ordinele de pe pieptul suveranului. La lecţii continuam să fac acelaşi lucru pe care-l făceam la Şcoala Societăţii de Încurajare a artelor, iar sfaturile lui Golînski nu-mi sporeau cu nimic cunoştinţele. Desenele mele se evidenţiau. După doi ani s-au acumulat o cantitate impunătoare de frunze, nasuri, urechi bine retuşate, Golînski dorea cu tot dinadinsul să expedieze aceste desene, ca pe ceva ieşit din comun, Academiei de Arte Frumoase din Petersburg. Nu mai ştiu, le-a expediat ori nu.

Acasă, spre deosebire de perioada din Petersburg, desenam puţin. Făceam uneori copii din ilustraţiile publicare în revista „Niva”, dar colorându-le în stil propriu. Iar la plen-air practic nu desenam nimic de când plecasem din Caucaz.

În primăvară Chişinăul a devenit nespus de frumos. Încă la finele lui februarie a început să se încălzească şi, în scurt timp, toate livezile în care era înecat oraşul şi suburbiile lui s-au acoperit cu un nor alb şi roz deschis de la florile cireşilor, merilor şi caişilor. Noi cu tata mergeam des cu trăsura în afara oraşului şi admiram acest peisaj straniu şi încântător. De obicei, îl luam cu noi pe micul Igor. El sta pe scaun, între noi. În oraş toţi atrăgeau atenţie la acest băieţel foarte simpatic.

Paştele la Chişinău era de asemenea deosebit. Se făcuse foarte cald şi, în duminica Floriilor, la biserică, lumea ţinea în mână nu ramuri de salcie, ca la noi la nord, ci crengi de palmier…

…Toamna ne-a adus alte satisfacţii, mai cu seamă călătoria la livezile Arhiereului de la marginea Chişinăului, unde călugării îmi permiteau să mănânc nestingherit struguri. Mă culcam sub tufă, trăgeam strugurul spre mine şi, fără să-l rup, mâncam boabele negre.

…Primăvara am susţinut cu succes examenele şi am trecut în clasa a 4…

…M-am despărţit de Chişinău fără mari regrete. Prieteni nu mi-am făcut, iar colegii îmi erau inferiori ca dezvoltare şi nici la viaţa de acolo nu m-am adaptat, iar la Petersburg mă aşteptau prietenii, şi, în genere la gândul că la Petersburg voi vedea din nou Neva şi boldul cu înger de la fortăreaţa Petropavlovsk, inima îmi tresărea de bucurie.”

N-am putut găsi o poză a clădirii vechi a Liceului nr. 2 de băieţi. Dar am găsit, în schimb, două istorii a acestui liceu. Evident că numele marelui artist încă nu era în vogă şi deci era inutil să căutăm referinţe biografice în acele cărţi.
Dar de acum încolo cine va scrie istoria liceelor basarabene, când se va referi la Liceul nr. 2 de băieți, va trece numaidecât în registrul elevilor celebri şi acest nume - Mistislav Dobujinski. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus