Timpul.md

Istorie 13 Februarie 2016 | 10:45

În culisele Istoriei: Constantin Stere între politică și literatură

Om politic autentic, Constantin Stere a privit arealul publicistic şi scrisul în general ca pe o preocupare făcând parte integrantă din idealurile sale politice.

Opera lui publicistică nu este una doar de justificare a acţiunilor omului politic C. Stere. Ea conţine în sine două direcţii bine conturate. Una explicativă, cu discernerea momentului politic cotidian, şi alta doctrinară. Direcţia politică ce trebuie urmată era fixată până şi în cele mai mici tablete. Fiindcă trasarea traiec¬toriei de mişcare înainte el, astronomul amator, o vedea ca pe o necesitate vitală a omului politic. Nu repetarea ideilor şi tezelor în vogă la zi, ci calcularea posibilelor variante, găsirea drumului cel mai scurt era preocuparea lui permanentă.
Polemica politică, însă, ridicată la temperatura maximă, totuşi n-a fost suficientă pentru a-l captiva definitiv.

De la articolul doctrinar, scris pe înţelesul tuturor, el ajunge la recenzia literară de consemnare. Şi aici urmează al doilea pas făcut cu mai multă responsabilitate şi cu cutezanţa abordării unor genuri mai complicate, mai dificile ca materie literară – pamfletul, iar de la pamflet la eseu, dincolo de eseu calea era deja deschisă, liberă pentru proza autentică, limanul râvnit de toţi literaţii.

De ce, totuşi, Constantin Stere a reuşit să se impună în fiecare dintre aceste genuri, cunoştea vreun secret inaccesibil altora?
Nu cred că poseda o magie care să-l fi avantajat special. Mai degrabă câteva componente s-au sintetizat reuşit în caracterul acestei personalităţi. Orgolios, el avea simţul umorului bine dezvoltat, ştia să facă glume pe contul propriei persoane.

Şcoala vieţii, Constantin Stere a făcut-o prin puşcării şi în exilul siberian. Această şcoală a forjat din el un individ în esenţa lui extrem de singuratic. Dar, totodată i-a format convingerea propriei valori şi încrederea că el poate să ia apărarea celor umiliţi şi obidiţi, şi atunci toate eforturile lui s-au concentrat pe linia apropierii dintre oameni, a unirii lor şi nicidecum pe cea a dezbinării. De fapt, acest lucru devine evident, ca şi traiectoria lui politică, atunci când îi analizăm eforturile de „fuzionist” convins: a unit socialiştii cu liberalii, Partidul Naţional Român cu ţărăniştii, ţărăniştii cu ţărăniştii basarabeni.

„…Eu niciodată n-am făcut rău nimănui, n-am polemizat cu nimeni, n-am urât pe nimeni, am avut mulţi duşmani, care m-au atacat cu înverşunare.

Eu aş zice, mai degrabă, că, dintr-un sentiment de mare încredere în mine am fost bun cu oamenii. Îi vedeam mici, mi-era milă de ei. Şi-i lăsam în pace, în josnicia lor…” (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Anto¬logie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. - Bucureşti, 1988, vol. III, (R-S), partea II).

C. Stere a fost cel mai convins apărător al ţărănimii, un apostol al satelor. De aceea este important să înţelegem cum s-a oglindit figura lui în conştiinţa ţărănimii. Acest devotament pentru destinul ţărănimii umilite n-a fost un exerciţiu prea uşor pentru el. Fiind exponentul unei clase exploatatoare, el „şi-a trădat” tagma, a luptat împotriva celor puţini, dar bogaţi. Aceasta i-a asigurat, pe tot parcursul vieţii, o con¬fruntare acerbă şi trecerea sa prin puşcării.

La etapa iniţierii filozofice cantiană şi cea neocantiană, el se vedea un filozof al viitorului şi atunci când a scris însemnări filozofice, părea că-şi argumentează anume această poziţie a viitorului. Dar au venit studiile juridice şi el face un manual de drept constituţional, fiind convins că un filozof rămâne a fi un om al gândirii abstracte, juristul este un om care poate utiliza bagajul filozofic şi a-l transforma într-un bagaj practic. Juristul prin legi poate schimba structura societăţii şi chiar viitorul acestei societăţi.

Până la urmă, el s-a convins că juridica este de fapt o meserie. Creativitatea, aplicarea personală, contribuţia personală este foarte redusă şi te poţi afirma ca un bun avocat, dar este foarte greu să schimbi structura societăţii.

De aceea el a profesat avocatura, a scris proiecte de legi, dar a făcut-o doar ca un profesionist, fiindcă în înţelegerea lui sinceră doar politica era capabilă să modifice structura societăţii, ordinea socială, să schimbe locul personalităţii în noua societate. Dar un om politic, fără o cultură vastă rămâne doar un individ harnic, vorbăreţ şi fără impact social. Marea pondere la începutul secolului XX ţi-o putea oferi doar literatura. Şi atunci, concluzia logică se impunea de la sine, a face politică şi a face literatură. Şi aceste două însuşiri trebuie împăcate chiar atunci când ele nu vor s-o facă. Când ele, ca doi cai nărăvaşi, tind cu tot dinadinsul să rupă hamurile şi să plece încotro îi duc ochii.

Educaţia primită încă în timpul frecventării cercurilor revoluţionare, iar mai apoi acea a puşcăriilor, au format în Stere o foarte puternică disciplină interioară, şi această disciplină interioară îl obliga să reziste în faţa celor două mari pasiuni care erau în stare să-l divizeze, fie ca să facă din el doar om politic, sau să facă doar scriitor.

Deci la baza interferenţei personalităţii lui C. Stere stă disciplina interioară. Această disciplină explică consecvenţa urmăririi scopului politic şi această disciplină explică marea putere de concentrare, că doar în cinci ani a reuşit să scrie opt volume În preajma revoluţiei.

Supravieţuirea lui Stere în politica românească poate fi atribuită unui miracol, dacă nu am cunoaşte adevăratele cauze care au dus nu numai la integrarea lui în mediul politic şi cultural, dar la devenirea lui în timp, în personalitate de prim-plan.

Când a venit în România în 1892, el nu era decât un tânăr de 27 de ani, poreclit rusu, dar în foarte scurtă vreme el a reuşit să se situeze în fruntea unei grupări socialiste, fiind recunoscut drept lider incontestabil. Şi aceasta s-a datorat, în primul rând, culturii lui lingvistice şi generale. Cunoştea limbile: rusă, franceză, engleză, germană, italiană şi avea lecturi atât de profunde şi sistematizate în diferite domenii, încât la Iaşi nu era om care să-l poată întrece în erudiţie. Chiar Ioan Nădejde care era considerat un enciclopedist veritabil, ceda în faţa lui C. Stere.

Doctorul Nicolae Lupu, fruntaşul de mai târziu al Partidului Naţional Ţărănist scria despre el în 1936:
„Căci omul care venise din tundra siberiană, moldoveanul acesta cu voinţă neînfrântă, era un titan al gândirii şi un om de o mare şi rară cultură generală. Era – îmi spunea mult mai târziu Ion Cantacuzino, el însuşi un savant şi un enciclopedist – cel mai bine mobilat creier din câte cunoscuse el.”(Dr. N. Lupu, Amintiri despre C. Stere. Viaţa românească, 1937, nr. 1-3, p. 51.)

Această superioritate intelectuală i-a permis să-i înfrunte pe liderii politici din România, deoarece ei conștientizau cultura net superioară a lui Stere.

Şi această concurenţă nedeclarată a durat pe tot parcursul activităţii lui Stere şi chiar după moartea lui, deoarece cultura lui politică, darul lui oratoric, erudiția lui literară au rămas drept puncte de referinţă pentru liderii politici. Gazetarii şi cei care îl simpatizau, şi cei care îl contestau, involuntar făceau această comparaţie cu Stere, involuntar făceau această transpunere virtuală cum ar fi reacţionat Stere la cutare sau la cutare eveniment politic.

Această personalitate creată din interferenţa culturii politice şi culturii generale a fost un punct de reper chiar în perioada socialistă şi sovietică când nu era voie să scrii despre Stere, comparaţia ascunsă totuna se făcea. Această personalitate a avut o prezenţă permanentă în viaţa politică a României, implicit a Moldovei.

Mai mulţi oameni politici erau geloşi pe faptul că un politician îşi permite să conducă o revistă literară Viaţa românească. Acest lucru ei îl remarcau deschis, aproape că ostentativ. Ei considerau activitatea literară inferioară activităţii politice. Pe când în realitatea lucrurile stăteau altfel.

Revista Viaţa românească fondată şi dirijată de Stere până în 1915, nu era pur şi simplu o revistă literară, era o revistă sociologică, filozofică, politică cu suficiente implicaţii doctrinare. Prin intermediul ei, Stere explica poziţia sa şi totodată îşi racola noi adepţi.

O experienţă similară de om politic şi publicist au mai avut-o mai mulţi dintre contemporanii lui Stere. Spre exemplu: Titu Maiorescu care a condus revista Convorbiri literare şi a dirijat cu abilitate cercul junimiştilor sau o încercare similară a făcut-o Nicolae Iorga, care a colaborat foarte mult cu revista Semănătorul, a editat propriile sale reviste Floarea albastră, Revista istorică ş.a., dar era invidios prin faptul că nici una din publicaţiile sale n-a atins cota de autoritate pe care a reuşit s-o atingă revista Viaţa românească.

Deci, pe de o parte exista o invidie a colegilor de generaţie, iar pe de altă parte, o încercare mai puţin reuşită, tot a lor, de a repeta nişte paşi pe care îi face Stere. La prima vedere, această imitare a gesturilor lui Stere părea una simplă. Politicienii români, în mare parte şcoliţi în Apus, aveau o cultură solidă apuseană şi în momentul când această cultură o altoiau cu un naţionalism profund, cum este cazul lui Iorga, se obţinea un hibrid politic foarte interesant. Dar nu suficient de convingător, adică, care ar fi cucerit masele în totalitate, sau în cel mai rău caz ar fi influenţat opinia publică, sau elitele intelectuale, cum era cazul lui Stere.

Misterul lui Stere, aici mă refer la trecutul lui siberian, pe care el ştia să-l pună în valoare, se baza pe o profundă cunoaştere a omului şi pe un ideal umanist, de înfrăţire a oamenilor şi nu dezbinarea lor pe naţiuni.

Cultura rusă însuşită de Stere în concordanţă cu cultura apuseană a format în conştiinţa acestei personalităţi o atitudine cu un orizont mult mai larg faţă de marile probleme ale omenirii.

Aici era unul dintre punctele tari ale lui Stere. În al doilea rând, Stere nu ascundea faptul că era un ateu, deci complexul firesc al omului strâns în chingile credinţei creştine, sau catolice nu era specific. El se situa şi deasupra acestui orizont, el nu încerca să substituie idealul său politic, sau să-l îmbine cu idealul său creştin în scopul utilizării lui în interesele politicii, aşa cum făceau adversarii săi. Şi ceea ce este extrem de important, Stere deşi foarte ocupat cu probleme profesionale, adică fiind jurist de meserie, un profesor universitar, el găsea timpul necesar pentru lecturi, fiind la curent cu toate noutăţile literare ale vremii în lume şi faza lecturii nu se termina doar cu plăcerea parcurgerii paginii, ci era încheiat cu nişte note, cu nişte eseuri, cu nişte îndemnuri la lectură pe care el le publica în revista Viaţa românească. El vedea în literatură acea materie spirituală în stare să ajute la soluţionarea mai multor probleme politice, la limpezirea idealurilor societăţii, la emanciparea socială, la emanciparea ţăranilor, emanciparea femeilor, schimbarea raporturilor dintre familii şi chiar, raporturile dintre clasele sociale.

Stere era convins că prin literatură societatea poate atinge un alt nivel calitativ şi spiritual. Drept argument ne serveşte aceeaşi revistă Viaţa românească, care nu numai că a fost un poligon de lansare şi experimentare a talentelor literare, dar ea a pregătit marile reforme politice ale României, inclusiv, ideea formării României Mari, s-a născut în cadrul acestei redacţii. Fostul membru de redacţie, basarabeanul Axentie Frunză, încă în 1915 a editat cartea România Mare, anticipând evenimentele anului unificator 1918.

Ceea ce nu i-au putut ierta adversarii politici lui Stere a fost realul lui talent literar. Un savant poate fi învăţat să scrie un articol ştiinţific, un om nu poate fi învăţat să scrie o bucată literară dacă nu are talent. Iar Constantin Stere prin publicarea în 1912 a bucăţii În voia valurilor, a anunţat că este un talent literar autentic. Iar la acest talent literar se mai adăuga originalitatea tematică - Basarabia, Rusia, Siberia, ceea ce nu era cunoscut publicului din Regat şi respectiv autorilor de acolo. Deja prin aceasta Constantin Stere îi devansa pe concurenţii săi, iar această devansare îi aducea nu numai autoritate ca forţă literară, dar îi sporea autoritatea de om politic, ceea ce adversarii săi înţelegeau foarte bine.
Retragerea lui Stere din arealul politic a fost o retragere iluzorie, fiindcă opinia lui a contat şi în continuare, iar apariţia romanului În preajma revoluţiei (1931-1936) i-a ridicat şi mai mult autoritatea şi ca scriitor, şi ca om politic, urcându-l pe piscurile Nemuririi...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus