Timpul.md

Istorie 16 Februarie 2017 | 12:55

În culisele Istoriei de Iurie Colesnic: FOCUL NESTINS AL MEMORIEI (II)

Nicolae LITINSCHI n-a fost un scriitor profesionist, a fost unul dintre acei publicişti care a simţit nevoia să scrie nişte pagini memorialistice într-un moment foarte delicat legat de evacuarea din 1940. Avea nişte pagini în care el credea că se împărtăşeşte cu cititorii, că sentimentele lui vor găsi ecou la oamenii care într-un fel sau altul au avut de trecut prin aceleaşi încercări.

Era în căutarea unei consolări, a unei explicații, mai mult personală, la ceea ce s-a produs și la o contrapunere cu experiența de viață.
S-a întâmplat însă, ca aceste pagini să fie extrem de preţioase din motiv că fac parte din puţinul bagaj memorialistic rămas nouă de la acele clipe grele.

Ele sunt preţioase prin faptul că au fost scrise imediat în urma evenimentelor, când detaliile erau proaspete, când memoria înregistrase exact toate emoţiile trăite.

Aceste memorii erau menite să genereze și note optimiste, căci odinioară încercările care căzuseră pe umerii basarabenilor nu erau mai ușoare, dar destinul așa a aranjat lucrurile că ei s-au descurcat. Nimeni nu putea exclude faptul că poate și de această dată istoria va fi mai generoasă cu ei. Dar spre marele nostru regret n-a fost să fie...


Vlad Bogos

Am republicat în câteva rânduri pagini memorialistice semnate de Nicolae Litinschi şi vreau să spun că şi în secolul XXI, ele au păstrat aroma autenticităţii şi sunt cutremurătoare:

„...Am fost toţi însufleţiţi de aceleaşi idei şi atunci noi toţi prezenţi ne-am legat, iar în timpul pribegiei din 1940 am verificat că toţi au rămas neschimbaţi în acelaşi gând şi crez – în România Mare a tuturor românilor. În Ucraina situaţia devenea din zi în zi mai tulbure: certurile din sânul guvernului ucrainean au dus la deznodământul fatal – la organizarea de bande care în parte s-au unit cu bolşevicii din republica sovietică şi ameninţau Kievul. Din Basarabia veneau veşti alarmante; fosta armată rusă, descompusă de comisarii lui Kerenski, se retrăgea spre Rusia sau, mai bine zis, fugea spre sate şi oraşe, ca să nu întârzie la împărţirea bogăţiilor expropriate de Sovietul Deputaţilor ţărani şi soldaţi. Basarabia, devenind drumul trecerii acestor fugari, era în primejdie, şi pentru noi, care am trăit de la începutul revoluţiei în oraşul cel mai expus poftelor diferiţilor bandiţi ca Grigoriev, Anghel, Kotovski etc., era clar că Basarabia în orice moment poate fi prădată şi pustiită. În şedinţă restrânsă am hotărât să cerem pentru Basarabia ocrotirea armatei române şi în acest scop, la sfârşitul lunii decembrie 1917 sau în primele zile ale lunii ianuarie 1918, am trimis în numele „Deşteptării” şi al românilor din Ucraina două telegrame. Una către Majestatea Sa Regele Ferdinand I şi alta către preşedintele Consiliului de Miniştri, în care am expus situaţia din Basarabia şi am cerut ca armata română să ocupe imediat Basarabia, pentru salvarea vieţii şi avutului populaţiei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Peste foarte scurt timp sovieticii au ocupat Kievul – la începutul anului 1918 – şi activitatea noastră a încetat: guvernul ucrainean a fugit, delegaţia mea de la externe a încetat în mod automat, şi în timpul ocupaţiei sovietice ne întâlneam foarte rar; din când în când veneau pe la mine dl Isopescu, Dumitraşcu şi mai mult ne preocupam de chestiuni personale. Chiar la început în ziarul „Kievskaia mâsli” (n.red.: „Gândul Kievean”) a apărut o notiţă că în Kiev a existat o societate de români basarabeni separatişti, care au lucrat pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia şi crearea „vendeei” noi, spre a nimici succesele revoluţiei. Din cauza haosului ce domnea în rândurile bolşevicilor nu s-a dat vreun curs acestei note, dar ca precauţiune am distrus mare parte din arhivă şi ne-am pus în gardă. Ca urmare a păcii de la Brest Litovsk, între soviete şi Germania, Ucraina a fost ocupată de trupele austro-germane, bolşevicii au fugit şi s-a început din nou organizarea statului ucrainean. Din nou m-am prezentat la Ministerul de Externe, din nou am început pregătirile pentru organizarea minorităţii româneşti din Ucraina.

Era mai greu, Basarabia se unise cu România, deci activitatea noastră putea să fie considerată ca separatistă; ideea autonomiei, pe care o exploatam lesne în legătură cu autonomia Basarabiei, ducea la confuzie cu separatism, mai ales că în mai multe cazuri în regiunile dintre Nistru şi Bug s-au ridicat voci pentru alipirea la Basarabia, deci la România, cu care Basarabia era pe atunci unită.

La Ministerul de Externe mi s-a atras atenţia de câteva ori asupra acestui fapt şi la obiecţiunile mele că ruşii, evreii şi polonezii se bucură de autonomie, mi se spunea că sus-citaţii n-au niciun fel de aspiraţii separatiste, că ruşii şi polonezii sunt numai anticomunişti şi sunt răspândiţi prin oraşe, iar românii ocupă teritorii determinate şi după ce se vor organiza pentru viaţa culturală, aşa cum pretindeam noi, vor putea să provoace acte politice şi să ajungă la dezmembrarea Ucrainei. Pe tema aceasta am discutat şi în mai multe rânduri cu generalul Coandă, care se afla la Kiev şi care îmi dădea dese sfaturi; eram prea tânăr, de vreo 26-27 de ani, îmi lipsea abilitate şi experienţă. Şi totuşi, la începutul discuţiunilor la Ministerul de Externe şi Interne urmau cursul amical, aveam şi câţiva prieteni de slujbă – Ministerul Aprovizionării – unde eram inspectorul fabricilor de zahăr; în această instituţie majoritatea funcţionarilor superiori erau ucraineni naţionalişti, ca Cernaş, Stasiuc, poetul Olesi Candîba, M. Vilşanski, Galevici. Eram cu ei toţi în relaţii bune şi mă susţineau înaintea celor de la Externe. În aprilie 1918 venise la putere hatmanul P. Scoropadski şi cu dânsul câţiva ruso-fili-prinţ Dolgoruki, Iurie Kistiakivski, Kociubei şi alţii. Mergea mai greu; nici unirea Basarabiei cu România n-a fost văzută de ei cu ochi buni, dar „să mai cultivi o sută de mii de străini şi să-i baţi la cap că sunt români”, mi-a spus Iurie Kistiakovski într-o audienţă după instalarea lui la Interne.

De Paşti în 1918 am plecat împreună cu inginerul Dumitraşcu la Iaşi; acolo am stat de vorbă cu Vintilă Brătianu şi cu C. Stere; le-am povestit despre planurile şi aspiraţiile „Deşteptării”. Mi s-au dat răspunsuri evazive, se vedea că şi V. Brătianu, şi C. Stere erau preocupaţi de alte chestiuni mai vitale momentan pentru România şi, totodată, chestia ridicată de mine a fost pentru ei şi străină, şi nestudiată, deși câţiva luptători transnistreni prezentaseră doleanţele lor.

Ne-am întors la Kiev în luna mai; „Deşteptarea” şi-a încetat activitatea, transilvănenii şi bucovinenii au plecat; mulţi moldoveni basarabeni au plecat şi ei în Basarabia. Timpul trecea în răzvrătiri.

A venit noiembrie 1918, armata austro-germană s-a retras din Ucraina; a venit scurta guvernare a lui Petliura. Au venit şi membrii de la „Rada Centrală”, parlamentul ucrainean, dizolvat în timpul hatmanului Skoropadski, dar Ucraina era în fierbere. Din nou bande, asediul Kievului, bombardament de două săptămâni, iar ca rezultat năvălirea a doua a sovietelor, ce a ţinut de la începutul anului 1919 până în august 1919.
Am vrut să iau drumul spre Basarabia chiar de la început. Trebuia însă să plec în acelaşi mod ca şi peste 20 de ani – în 1940 – o mică valiză, tot ce puteam lua; n-am făcut-o atunci, era gospodăria tânără, eram tânăr, lucrurile ce le-am dobândit îmi erau dragi şi îmi era greu să mă despart de ele; speram că poate voi reuşi să salvez şi să aduc la Chişinău măcar mare parte din ceea ce am avut. Şi am fost amăgit.
În octombrie 1919, totuşi, am plecat din Kiev la Chişinău cu nevasta, copilul şi două valize încărcate uşor, ca să le pot duce eu personal, la hamali nu puteam spera. Şi peste 20 de ani, cu experienţa avută, n-am aşteptat şi cu o valiză am plecat de la Tătăreşti spre Bucureşti, despărţindu-mă de toate lucrurile fără a sta mult pe gânduri.

Aşa, în octombrie 1919, un grup de basarabeni am reuşit să obţinem de la consulul Norvegiei, ce apăra interesele României, certificate de repatriere, am trecut jumătate de oraş pe drum spre gară, am lăsat neatinsă şi curată locuinţa cu lucrurile aşezate regulat, cu cărţile pe rafturi şi ne-am despărţit de oraşul unde am stat 10 ani – am plecat acasă. Suntem tineri, vom reface totul, dar scăpăm de iad şi vom fi acasă. Drum lung – patru zile am făcut până la Odesa, unde am stat o săptămână în aşteptarea trenului spre Tiraspol. În drum am întâlnit mocani transilvăneni ce veneau din Crimeea şi plecau spre Transilvania eliberată. La Tiraspol am stat 11 zile, în aşteptarea comisiei; zilnic ne duceam la malul Nistrului. Ne-am plictisit aşteptând; am rugat pe călugării de la mănăstirea de pe malul basarabean al Nistrului ca să ne treacă – sigur fără rezultat, şi în fine, la 8 noiembrie, am trecut cu barca Nistrul de la Parcani spre Tighina. Am ajuns acasă.

Am înşirat pe hârtie foile din cartea memoriei încă în luna mai 1941 sub imboldul fenomenului psihologic de care vorbisem în prefaţă. Evenimentele din intervalul iulie 1941 – aprilie 1942 ne-au arătat cu prisosinţă că rândurile înşirate de mine au avut la bază adevărul naţional şi istoric. Basarabia a fost din veacuri românească, poporul ce o locuieşte este neaoş românesc şi nicio ocupaţie, cât de brutală, meschină, scurtă, lungă, n-a putut ucide elementele esenţiale ale naţiunii. Victorioasa eliberare a Basarabiei de sub jugul pacostei roşii a fost primită de toţi românii din Basarabia ca mântuire şi s-a constatat că oblăduirea comunistă n-a schimbat nimic, ci mai mult a oţelit sufletele române ale basarabenilor şi poate suferinţele au adăugat numai o brazdă pe frunţile lor.

Am trecut Nistrul şi am găsit acolo români mulţi, în mase compacte, păstrând limba, datinile româneşti în ciuda experimentelor roşii.
La ce ne gândeam în anii 1917-l919, când ticluiam autonomia românilor transnistreni, ascunzând în adâncul inimilor aspiraţiile mai dârze, s-a îndeplinit. În biserică, şcoală, instituţii se aud slovele româneşti primite cu bucurie de populaţia Transnistriei – fie atavism, fie vocaţia sângelui, dar românii transnistreni sunt români şi vor să fie români şi vor ca viaţa lor să fie legată de viaţa Statului Român.

Sângele ostaşilor români a cimentat această legătură şi nu o va zdrobi nicio putere.
Nedreptăţile istorice, chiar susţinute cu armele, întotdeauna cad în faţa chemării sângelui şi a spiritului naţional.
Nicolae I. LITINSCHI”


Vlad Cazacliu


„Viaţa Basarabiei”, nr. 7, iulie 1942
Nu mi-a nimerit în față nicio poză a autorului și am căutat în mai multe direcții. Undeva trebuie să stea depozitate aceste fotografii de familie și într-o zi vor apărea la rampă.
Pe de altă parte, sunt dispus să cred că acasă, în sertar, au mai rămas scrieri care n-au văzut lumina tiparului și aș vrea să fiu optimist, să cred, că și acele rânduri, care au așteptat cu răbdare zeci și zeci de ani, într-o bună zi vor fi predate tiparului. Am convingerea că celebra spusă a lui Mihail Bulgakov, că manuscrisele nu ard, trebuie să capete confirmarea și în cazul lui Nicolae Litinschi.
Aceasta ar fi numai în beneficiul cititorilor care speră să fie luminați de focul nestins al Memoriei...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus