Timpul.md

Cultură 21 Decembrie 2018 | 07:00

În culisele Istoriei: „Din amintirile lui Cosmescu”

Se prea poate că unele dintre aceste amintiri pot fi găsite în manuscrisele lui „Moșul” așa cum îl numeam noi cu dragoste pe scriitorul Alexandru Cosmescu. Altă parte din ele și posibil cea mai bogată a fost risipită prin lume sub forma unor istorioare cu morală, ori cu povețe istorice.

 Nu este exclus faptul că diferiți oameni i-au ascultat versiunile pentru aceste „fabule moderne” de la finele anilor ”70, ai secolului XX. Eu însă așa le-am descoperit scrise într-un caiet vechi, mare, cu tartaje cafenii. Și le reproduc așa cum le-am notat:
„Prea cucernice, părinte!

Pe când noi absolveam liceul, era o tradiție ca balul de absolvire să-l facem împreună cu clasa de absolvire de la școala eparhială de fete. Petrecerile erau foarte vesele, ne plimbam până-n zori împreună, făceam schimb de bilețele și se înfiripau niște prietenii foarte trainice.
Cu Adela făcusem cunoștință la serata noastră de absolvire. Era o armeancă josuță și urâtă. Era una la părinți harnică, deșteaptă și foarte evlavioasă. A învățat medicina și s-a dus să lucreze la spitalul de alienați din Costiujeni. Nu s-a mai măritat până la sfârșitul vieții. Venea des la noi, căci eram o grupă de foști colegi care ne întâlneam, petreceam împreună.

Câțiva ani în urmă ea s-a îmbolnăvit și a murit. Dar cu câteva zile înaintea morții ne-a adunat și ne-a rugat să-i facem câteva servicii.
În primul rând să-i aducem să-i petreacă sufletul spre ceruri un preot gregorian ortodox. În al doilea rând, dacă vom putea să o înmormântăm lângă părinții ei, la cimitirul armean, căci au un locușor acolo, dar dacă nu, noi s-o ducem la Costiujeni și s-o înmormântăm la cimitirul de acolo. Și poți să-ți închipui căci nici una din ultimele ei dorințe nu le-am putut îndeplini. Știam că în Chișinău era un singur preot gregorian ortodox, părintele Vasile, despre care se vorbea (în Chișinău) că era iubitor de petreceri și totodată se proslăvise ca unul dintre teoreticienii mai noi ai ortodoxismului având publicații în revistele centrale teologice.

Trăia într-o casă de lângă biserica din apropierea gării. Ne-am dus în acolo toți trei cu gândul să-l aducem la prietena noastră decedată. Intrăm în ograda bisericii și ne îndreptăm spre casa din care răzbătea o muzică modernă de magnetofon și larmă mare. Batem în ușă și după câtva timp apare părintele Vasile, aghesmuit frumos, dizblehuiet și ne întrebă ce vrem. Dintre noi toți numai eu știam cum trebuie să te adresezi unei asemenea fețe bisericești, că nici una din adresările obișnuite ca: „sfinția ta”, „părinte” ș.a. nu sunt întrebuințate, și chiar atunci când sunt folosite, trezesc nemulțumire feței bisericești. Deci, eu mă adresez „prea cucernice părinte”, căci aceasta e unica formă de adresare care este potrivită în cazul acesta și-i povestesc istoria noastră. El ne ascultă cu jumătate de ureche și apoi spuse că nu poate să meargă. Îi foarte ocupat și nu poate să meargă.

- Prea cucernice părinte, este un suflet care așteaptă să fie însoțit spre cer.
El privi lung la mine:
- Ei acuma îi tot una, vin eu sau nu vin. Ea e moartă și nu mai are nevoie de mine.
Pe mine mă luă ciuda și nu-i răbda-i să-i zic, pre cucernice părinte, ești un șarpe și un escroc, dacă nu auzi glasul unui suflet ce te cheamă. Și i-am mai spus și altele...
Seara ne-am adunat iară și eu am citit dintr-o carte niște rugăciuni la capul decedatei. Cu cimitirul a ieșit și mai rău. La Cimitirul Armenesc s-o înmormântăm nu ne-au dat voie, deși avea locul ei. Nici unul din demersurile noastre n-a ajutat. Deci am fost nevoiți s-o înmormântăm la cimitirul spitalului din Costiujeni.

Aici ea a lucrat toată viața, între oamenii aceștia năpăstuiți de soartă. Chiar dacă era josuță și mică, ea a fost o fire curajoasă. Când era nevoie să interneze vreun bolnav agresiv și nici o metodă nu ajuta, o chemau pe dânsa. Ea spunea ceva, vorbea cu el cuminte și omul lăsa capul în jos și o urma supus. Noi o întrebam dacă nu-i este frică. Și ea ne răspundea că nu, cu mine-i Dumnezeul meu…

O înmormântam într-o seară de iarnă. Cimitirul se afla într-o râpă, cam o oră de mers pe jos, căci până acolo mașinile nu puteau ajunge. O înmormântam mireasă, căci asta a fost dorința ei, să fie înmormântată mireasă. Și atunci prima dată am văzut pe cer soarele și luna o dată. Și ne-am amintit de baladă. Așa au spus cei câțiva oameni adunați în jurul gropii: „soarele și luna mi-au ținut cununa”.

Profesorul Blaga

Pe profesorul Lucian Blaga l-am cunoscut când învățam la Cluj. Un an și jumătate mi-a citit filosofia. Îmi amintesc despre lecțiile lui, căci era un om foarte erudit, avea sistemul său filosofic, cunoștea câteva limbi străine, dar pe care în timpul vorbirii sau a lecției le folosea concomitent. Și ca rezultat noi nu pricepeam nimic. Pe lângă aceasta el vorbea cam greu și deci vorba despre conspectare nici nu putea fi. Un singur om reușea să conspecteze din urma lui. Ne adunam la cămin după lecții și degeram conspectele lecțiilor lui Blaga. După aceea a plecat ca ambasador în Portugalia. Câteva țări l-au ales membru al academiilor lor.

Dar cu venirea la putere a democrației populare toate serviciile făcute statului s-au întors împotriva lui. A fost scos de la lucru. Nu putea publica nicăieri. Cu mare greu un prieten a reușit să-l angajeze paznic al bibliotecii centrale, ca să-și poată întreține familia. Apoi l-a trecut la lucru în bibliotecă. Câteva țări știind situația în care se află l-au propus la premiul Nobel, mulți confrați au fost împotrivă și atunci cu diferență de un singur vot a câștigat în fața lui un scriitor spaniol în vârstă de 80 de ani. După câțiva ani a murit de inimă.

Mitropolitul Moscovei


Nu mult timp, după moartea lui Boris Pasternak am plecat în cadrul unei delegații la Moscova. Am vizitat mai multe locuri și-n una din zile am plecat la Peredelkino să vedem mormântul poetului. Pe vremea ceea se vorbea mult despre Pasternak, și mai mult se vorbea de rău. Romanul lui „Doctorul Jevago” a fost criticat mult și dur în presa sovietică. Decernarea premiului Nobel și refuzul lui Pasternak de a lua premiul au stârnit mituri și discuții. Cineva mi-a spus cuvintele lui Hrușciov, care era deja pensionar și reușise să citească romanul, că „romanul lui Pasternak este corect din punct de vedere istoric. Doar Lenin a spus, că în mersul revoluției intelighenția care nu s-a dus nici la roșii, nici la albi va fi parțial nimicită”. Iar campania împotriva lui Pasternak începuse când el nu citise romanul și s-a bazat pe impresiile formulate de consilierii săi...

La Peredelkino am ajuns pe amurgite. Găsirăm cimitirul și la fel de ușor găsirăm mormântul poetului. Pe banca de lângă mormânt stătea un om, ținând în mână un volumaș de versuri. Ne întrebă cine suntem. Apoi s-a prezentat, era Mitropolitul Moscovei. Ne-a citit pe de rost câteva poezii. O vreme a stat tăcut și apoi a plecat.

Cornei Ivanovici Ciucovschii

La Peredelkino, la casa de creație de lângă Moscova mă întâlneam des cu Cornei Ivanovici Ciucovschii. El trecea pe la casa de creație să mai stea de vorbă cu scriitorii cunoscuți, să mai afle ultimele noutăți literare. Într-o zi de martie, o țin bine minte, căci purtam mărțișor, el m-a oprit și pe mine și m-a întrebat ce-i cu simbolul ce-l port în piept. Eu scriitor încă tânăr pe atunci, cu emoție, cu multă bâlbâială gândii să-i lămuresc că în Moldova este așa o tradiție, că în prima zi de primăvară se pune în piept un mărțișor. Și cu cât mă apropiam de momentul dezlegării, observam în ochii lui Ciukovskii un licăr viclean. În clipa când îi spun că după terminarea lunii martie mărțișorul se pune într-un copac, el mă întrebă:

- Da în ce fel de copac și cu ce scop?
Aici n-am mai știut ce să-i răspund. Atunci el zâmbind mi-a lămurit:
- Despre acest obicei al moldovenilor știam mai demult. Și mai știu că mărțișorul nu se pune în fiecare copac, plop, brad, frasin, ci numai într-un pom roditor, măr, prun, prăsad, cu scopul de a avea o roadă.

Despre cultura barbarilor

Într-o zi ședeam la Peredelkino, la aceeași masă, Cornei Ivanovici Ciukovskii, eu și un scriitor venit din Siberia, Iaroslav Lucezarnîi, cu un nume atât de frumos și cu o operă mai puțin frumoasă.

Discuția noastră a fost întreruptă de un bătrânel venit de la Moscova. Era profesor, specialist în materie de greacă veche și a venit la Ciukovskii să se consulte în privința câtorva detalii dintr-o lucrare tradusă din greaca veche. Cât timp ei au vorbit, Iaroslav Lucezarnîi nu-și găsea astâmpăr. Ba se învârtea, ba vorbea prea tare și până la urmă n-a rezistat și zâmbind înăcrit le spuse:

- În ochii dumneavoastră noi trebuie să apărem ca niște barbari.
- Da de unde, îi răspunse liniștit Ciukovskii, barbarii aveau o mare cultură.

Spune-mi, Lică, eu voi fi jurnalist?
- Cum, se miră Moșul, voi n-ați auzit de Tolea Corobceanu? Mă uite, iau oamenii și dispar și nimeni nu-i mai pomenește. A fost un om de o extraordinară omenie.

Am lucrat împreună la „Tinerimea Moldovei”, era șef de secție. Avea licența în drept. În timpul războiului a lucrat în unul din batalioanele de luptă, apoi ca cercetaș a fost aruncat în spatele frontului, mai întâi pe teritoriul Rusiei, apoi în nordul Moldovei. A luptat sub comanda lui Rudi, care mai târziu a fost unul dintre marii conducători ai RSSM .

Într-o zi când eram numai noi în redacție, el mă întrebă:
- Spune-mi, Lică, eu o să pot face ceva în jurnalistică, numai, te rog, să-mi spui sincer și foarte obiectiv.
- Eu ce puteam să-i spun? Nu știu? Dar noi toți vom face numai câte ceva.
La noi în Moldova să faci ceva mare e imposibil. La Moscova se mai poate spera la ceva.
- Atunci, zise el, eu mă las de jurnalistică, eu vreau să fac ceva mare, de folos tuturor.
Și peste câtva timp a plecat din redacție.

A lucrat în diferite locuri, prin comitetul central, instructor, secretar și până la urmă a fost numit vicepreședinte al Sovietului Miniștrilor. Ar fi foarte greu să vă spun câte lucruri bune a făcut omul acesta de prin părțile Sorocii, dintr-o familie bună, tata inginer, mama învățătoare.
Dar, uite că la o plenară a fost strașnic criticat de I. Bodiul, pentru că a luat apărarea piesei lui I. Druță „Doina” sau cum se mai numea atunci „Semănătorii de zăpadă”. A fost învinuit de naționalism și batjocorit. El a încercat să le dovedească că în trezirea conștiinței naționale nu-i niciun rău.

E adevărat că ici-colo mai este poate câte un naționalist, dar ridicarea conștiinței naționale e o problemă care se conține în materialele partidului. El care opta pentru promovarea adevărului și conducea cultura Moldovei a rămas neînțeles. A ieșit de la Plenară plângând în hohote. A fost mutat din postul pe care îl ocupa, într-unul mai mic, undeva cu avocat, la un birou. A murit în scurtă vreme după aceea din pricina unui atac la cord...

Cenaclul „Sburătorul”

Pe când eram student la Cluj, am avut ocazia să fac parte din Cenaclul „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu, un om de o cultură extraordinară, de educație franceză, cu maniere fine. Era în stare să stea de vorbă cu un om cu mult inferior, dar știa să scoată din el lucruri care îl interesau. E drept că în anii democrației populare a avut mult de suferit. Biblioteca lui, uriașa bibliotecă a fost confiscată ca un depozit de dinamită spirituală. Fiica lui și acum trăiește în emigrare, în Franța de unde ușor duce eseuri la „Europa Liberă”. E o femeie extraordinar de deșteaptă. Românii o numeau șopârlița.

Dar m-am rupt de la firul povestirii.

La cenaclurile celea venea și Virgil Carianopol, un țigan din mahalaua Fraților. Scrie el cum scrie, dar era așa de spurcat la gură încât nu era cum să-l asculți. Și înjura fără seamă. Și așa de murdar începea să vorbească că bietul Lovinescu nu că nu știa asemenea înjurături, dar nici nu le auzise vreodată.

Și încrețindu-se el cu o răbdare de invidiat îl făcea pe Virgil să citească câteva poezii și să le pună în discuție. Atunci când acela începea discuția, celălalt înceta să mai povestească bancurile și șourile care avuseră loc în mahala.
Așa l-am știut pe Eugen Lovinescu.”

Nicăieri nu descoperi mai exact accentele epocilor decât în filele de amintiri...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus