Timpul.md

Cultură 15 Iunie 2017 | 09:37

În culisele istoriei: O CURSĂ PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE

Politica țărilor mari se bazează pe acorduri stabile, politica țărilor mici e dictată în primul rând de interese.

România prin prim-ministrul său Alexandru Marghiloman semnând pacea preliminară de la Buftea cu Puterile Centrale, la 5 martie 1918 a pus capăt unei alianțe cu Antanta, în primul rând cu Franța, care în momentele de grea cumpănă pentru România a reușit prin ofițerii săi din Misiunea Franceză să refacă armata română și s-o ajute să recapete încrederea în forțele proprii și în capacitatea de a învinge.

În toamna anului 1916, în prima decadă a lunii septembrie, guvernul român a făcut demersuri ca să fie trimisă o misiune franceză care s-ar ocupa de refacerea armatei care cunoscuse dezastrul de la Turtucaia, cedând Bucureștiul și efectuând o retragere de pe un mare teritoriu al țării s-a stabilit în Moldova. Guvernul francez l-a împuternicit pe generalul francez Henri Berthelot cu crearea și dirijarea acestei misiuni.

În cadrul acesteia a activat și ofițerul Marcel Fontaine, care a lăsat un jurnal început la 17 noiembrie 1916, adică în momentul când a fost acceptat ca membru al acestei formațiuni și încheiat în luna aprilie 1918 când a ajuns la Paris și misiunea a fost desființată.

Jurnalul lui a apărut la Editura Humanitas din București în 2016 cu titlul „Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916 - aprilie 1918”, în traducerea Micaelei Ghițescu, cuvântul de introducere fiind semnat de Daniel Cain.

Autorul jurnalului, care era și un pasionat fotograf a lăsat mai multe poze din acea perioadă completând astfel un gol imens lăsat de Primul Război Mondial în visteria informațională a timpului.

Un loc aparte în acest jurnal ocupă Basarabia, căci anume acolo a și avut loc această „cursă a morții”, adică încercarea disperată a germanilor de a pune mâna pe reprezentanții Misiunii Franceze și de a se răzbuna adecvat:

„8 MARTIE, ora 3.30 dimineața plecăm din Scânteia și reluăm drumul spre Iași, unde ajungem cam pe la 5. Neavând unde să ne retragem, ne ducem să batem la ușa spitalului francez unde primim, nu fără greutăți, câte o saltea întinsă pe jos; adormim curând buștean.

La trezire aflăm că din nou totul s-a schimbat. Plecarea nu se mai face în dimineața asta. La sediul Misiunii s-a afișat oficial că nu ne vom întoarce prin Austria. Câțiva privilegiați rămân pe loc. În principiu sunt reținuți mai întâi ofițerii care s-au însurat cu românce. Blanc, care nu este în această situație, dar se prevalează pe bună dreptate de cunoașterea limbii țarii și de câteva relații, se grăbește să facă demersurile ca să fie înscris pe lista celor care vor rămâne.

Când își face din nou apariția, luăm masa împreună la spital. Îmi povestește că, la cererea adresată lui Clemenceau de către generalul Berthelot, ca să știe dacă trebuie să accepte repatrierea noastră prin Austria sau Elveția, acesta ar fi răspuns: „Faceți cum e mai bine”.

După-amiază aflu mai întâi că vom pleca prin Rusia, în cinci trenuri eșalonate la interval de o zi. Se stabilesc listele plecărilor. Trebuie să ne ducem să luăm cunoștință de ele la sediul Misiunii. Mă grăbesc deci să merg să le consult și constat că sunt înscris pentru al doilea tren, a cărui plecare este prevăzută pentru răspoimâine. N-am deci nimic altceva de făcut decât să hoinăresc.

Regăsesc în oraș aceeași forfotă ca acum un an. Uniformele rusești sunt totuși mai puțin numeroase. Astăzi, când Misiunea e concentrată aici, uniformele albastre și chipiele roșii par să mișune. […]”(pag.366).

Regăsim în aceste pagini scrise de un străin atmosfera ce domnea în 1917 în Basarabia. Chișinăul având parte de o descriere amănunțită și scrisă cu o anumită doză de simpatie:

„9 MARTIE. Nouă lovitură de teatru. La 11 seara, când toată lumea doarme deja, niște trimiși ai statului-major al Misiunii trec prin toate saloanele spitalului transformate pentru noi în dormitoare și ne trezesc ca să ne comunice că dispozițiile anterioare sunt anulate. Plecarea noastră, a tuturor, trebuie să se efectueze de mare urgență mâine. La miezul nopții ultimul francez trebuie să fi părăsit Iașiul. Ordine amănunțite vor fi afișate de la prima oră la birourile Misiunii.

Ce s-a petrecut? Aflăm curând. În cursul zilei generalul Berthelot a fost anunțat că, pe lângă pericolul german coborând din Ucraina spre sud, a mai apărut unul, care amenința să ne bareze calea de întoarcere. În mod clandestin – iar unii spun că la aprobarea tacită a generalului Averescu, încântat să aibă ocazia să-și satisfacă o răzbunare personală –, două batalioane austriece susținute de o baterie de artilerie au traversat liniile frontului în sectorul Galați, ca să ne taie retragerea alăturându-se printr-un raid rapid spre nord, în direcția Bender (Tighina) și Razdelnaia, elementelor germane care se îndreaptă către Marea Neagră. Aceasta, executată contra pumnului de oameni care suntem noi, este faimoasa manevră germanică a cleștelui care-și împresoară adversarul și-l încercuiește.

Cine va ajunge primul la Razdelnaia? Dacă inamicul e mai rapid decât noi, suntem prinși. În caz contrar, chiar dacă de mult timp calea normală prin Kiev ne era tăiată, va mai rămâne la dispoziția noastră spre est linia Odesei. […] De aceea ni s-a grăbit plecarea; dar nu-i ușor să ne organizăm. Luăm cu noi câțiva originari din Alsacia-Lorena, dezertori din armata germană, niște sârbi și un detașament ceh. Trebuie să se găsească în grabă mare, în gările moldovenești și basarabene, tot materialul rulant cu ecartament rusesc disponibil și în stare bună, care să ne permită să efectuăm marea călătorie prevăzută spre Arhanghelsk, Murmansk sau... Vladivostok.

Când trădarea care i se impută generalului Averescu i-a fost adusă la cunoștință reginei de către generalul Berthelot, ea a fost indignată și a dat fuga la rege ca să obțină remedierea situației. Mulțumită energiei sale s-a găsit și s-a adoptat soluția în modul următor: prin grăbirea plecării noastre și totodată întârzierea într-ascuns a avansării camioanelor austriece însărcinate să ne taie trecerea.

Știrea incidentului răspândindu-se în anturajul palatului, niște doamne din aristocrația română s-au pus în fruntea unui fel de partid al rezistenței cu orice preț și, ca să protesteze contra capitulării în fața condițiilor excesive impuse de inamic, au organizat o manifestație a mutilaților care cereau ca sacrificiul lor să nu fi fost zadarnic.

Între timp, îmbarcarea noastră accelerată începe să se opereze la 6 kilometri depărtare de Iași, în gara Socola. Pe măsură ce sosesc vagoanele, se formează trenurile; se vopsesc pe ele cele trei culori franceze și inscripția cu chirilice groase: „Misiunea Franceză”. […] Pe o linie de garare, singur, melancolic, vagonul-biserică al trenului regal își înalță pereții albaștri […].

La amiază primul tren se pune în mișcare, se îndepărtează și dispare.
Acum începe forfota în jurul celui de-al doilea, al meu. […] Iar când, la rândul său, locomotiva noastră pornește greoaie, scuipând jeturi de aburi, mâinile flutură chipiele în timp ce se strigă melancolic „Trăiască Franța!”

Deodată îmi aud strigat numele. Mă aplec pe geam și-l vad galopând pe lângă tren mai să-și dea sufletul pe credinciosul meu Stoian […]. Umilă, dar emoționantă mărturie a legăturilor care s-au țesut, în cursul celor 15 luni de viață comună, între ofițerii francezi și soldații români... […]
Nu ne-a trebuit mult ca să ajungem în regiunea mlaștinilor cu stufăriș care mărginesc Prutul și trecem peste râu.

Am părăsit vechea Românie; dar ne mai rămâne s-o străbatem pe cea nouă, Basarabia, revenită de curând la patria-mamă. În gara Ungheni, pe capul salariaților șepcile moscovite, amintind de dominația rusească, alternează cu căciulile țuguiate. Prin ofițerii români ni se confirmă amenințarea austriecilor care caută să ajungă înaintea noastră la Razdelnaia. Se pare că a avut loc la Palat o scenă violentă în cursul căreia Berthelot i-a adus reproșuri severe lui Averescu. Acesta a răspuns amenințând că va arunca în aer un pod ca să împiedice trecerea trenurilor noastre. Regina, plângând, l-a implorat pe rege să evite ticăloșia care ar fi însemnat predarea Misiunii în mâinile inamicului, să denunțe armistițiul și să reia războiul. Suveranul, chiar dacă a recunoscut și deplâns perfidia lui Averescu, a refuzat să aleagă această soluție care oricum nu ne-ar fi salvat.

Trenul pornește mai departe. […]
La Călărași, pe peronul gării, se înghesuiesc ofițerii români, o fanfară, civili, femei. Printre ei, câteva uniforme rusești. La oprirea trenului alămurile atacă o răsunătoare Marseilleză. […] Aflăm că austriecii au un avans de patru ore față de noi. După un zvon venit dintr-un vagon alăturat, se spune că am ieși din Rusia prin Kola. […]

S-a făcut noapte când am ajuns la Kișinev, redevenit Chișinău. În capitala basarabeană primim ultimele urări de drum bun din România. Două companii de infanterie înarmate sunt adunate pe peron și ne dau onorul. Lângă drapelul pe care îl salutăm, muzica mai atacă o Marseilleză, ultima pe care o vom auzi în această Românie atât de primitoare pentru francezi și care, în pofida tristeților orei prezente, mai știe încă să ne facă atât de emoționante mărturii de adio.

Primim de la ofițerii români prezenți câteva informații despre întrecerea dintre cele două batalioane austriece și trenurile noastre, de rezultatul căreia depinde soarta noastră. Austriecii sunt, se pare, ghidați de ofițerii români care au drept instrucțiuni secrete să nu intre în Bender (Tighina), unde se află singurul pod de cale ferată de peste Nistru, decât după trecerea ultimului tren al Misiunii.

Or ei au traversat de alaltăieri Prutul și au ajuns la Bolgrad; nu mai au decât 150 de kilometri de parcurs ca să-și atingă țelul. Se vor lăsa oare înșelați de cei care sunt însărcinați să-i frâneze? […] În orice caz, mai bine să nu întârziem aici. […] Șuieratul locomotivei când pornește. […] Pe ambele platforme de la capetele fiecărui vagon au fost instalate mitraliere și puști-mitraliere și au fost postați soldați. Din când în când auzim de afară câte o împușcătură.

Iată gara desemnată pe hărțile noastre dinainte de război cu denumirea Bender, dar pe care însemnele românești recent instalate o numesc Tighina. Am câștigat deci prima etapă a întrecerii noastre cu inamicul […].

Podul peste Nistru este intact. Aflăm că maximaliștii care ocupă celălalt mal și sunt în război cu românii nu au intenții rele față de noi. Aproape de noua frontieră tăiaseră calea ferată ca să împiedice orice incursiune românească pe teritoriul lor. Or, o repuseseră în funcțiune pe cea veche tocmai ca să permită trenurilor Misiunii să treacă. […]

Plecare din Tighina. În bezna unde tot nu discernem nimic, înaintând cu viteză redusă, un zgomot metalic ne dă de înțeles că suntem pe pod. Când încetează, știm că am părăsit definitiv România.

Adio, scumpă Românie!” (pag. 367- 370).
Cursa a durat multișor, dar n-a fost să fie. Trupele austriece așa și n-au reușit să ajungă din urmă trenurile Misiunii, precum nici armatele germane care coborau din nord n-au reușit să-i taie calea. Francezii au trecut prin Rusia bolșevizată, înglodată în anarhia revoluției și au ajuns acasă.
A fost nevoie de timp ca faptele de arme ale Misiunii Franceze să fie apreciate după merit și chiar la Chișinău str. Armenească în perioada interbelică să poarte numele generalului Henri Berthelot...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus