Timpul.md

Istorie 7 August 2017 | 17:25

În culisele istoriei: „SĂ NU TE NAȘTI LA MARGINE DE ȚARĂ”

 „Mai târziu, după război, am înțeles mai bine sensul urării acelui bătrân din Șipca, care, de altfel, a fost bucuros de gustul coniacului.

 Peste câteva zile, am intrat cu regimentul nostru în frontul de încercuire al Odesei, mai întâi în nord-vest, pe Valea Kuialnikului și, apoi, în sectorul de mare rezistență bolșevică Vigoda, la nord-vest.

Nu pot uita momentul în care eu am primit botezul focului.

Mergând cu plutonul spre linia întâi, ca să iau în primire sectorul dispozitivului meu, am fost primiți din față de bombardamentul artileriei inamice. Încă nu distingeam, direcția după sunetul bubuiturii la ieșirea proiectilului din țeava tunului și, la fiecare bubuitură din față, mă aruncam culcat la pământ. Ostașul, agent de legătură, Calotă, care mă conducea spre linia întâi și care venise din linia întâi să mă cheme, se uita mirat la mine și, râzând, îmi spunea că proiectilul acesta se duce la dreapta noastră sau la stânga, sau „ăsta e în spatele nostru” și, deci, nu trebuie să mă arunc la pământ. Abia după ce transpirasem de-a binelea din cauza culcărilor, am deprins direcția proiectilelor de artilerie inamice.

Deodată strigă: „La pământ”! Proiectilul a căzut la câțiva metri, în spatele nostru. Țărâna și bulgării care ne-au acoperit l-au făcut și pe Calotă să nu mai râdă de mine. Ne-am făcut cruce și am mers mai departe, spre dispozitivul escadronului.

După căderea Odesei, regimentul nostru, 3 Roșiori, s-a deplasat în nordul Transnistriei, la Moghilău. Un timp, ne-am oprit la Râbnița. Se presupunea că vom ierna în zona orășelului Râbnița.

Pentru adăpostirea cailor, am fost trimis cu o grupă de ostași în recunoaștere de grajduri, în satele Gavenosu, Pântea, Nestoita și Colbasna.
În Nestoita, am cunoscut pe moș Arion Codosu, care de curând se întorsese din Siberia. Fusese deportat în Siberia, fiind clasificat chiabur (culac). Se întorsese în sat, dar nu a putut intra în casa sa. Stătea la rude, în marginea satului, după ce dăduse declarație că n-are pretenție la casa sa, unde se instalase un punct medical și farmacie.

I-am propus să-l duc în casa sa. Mi-a răspuns că numai după ce se va sfârși războiul. A avut dreptate.

Despre sistemul și scopul deportării în Siberia a chiaburilor cred că prezintă interes povestirea lui moș Arion Codosu. El povestea: „Am fost ridicați noaptea cu foarte mic bagaj, urcați în vagoane de marfă, cu ușile sigilate și dirijați spre răsărit. În timpul transportului, mulți mureau de foame, de sete și de lipsă de aer. În unele gări, cei morți erau scoși din vagon, iar celor rămași vii li se mai dădea apă, erau din nou închiși și porniți mai departe. Ajunși în mijlocul pădurii siberiene, li se spunea că în locul acela ei trebuie să scoată copacii, să-și facă bordeie și, în locul despădurit, să cultive cartofi. În câțiva ani, oamenii obișnuiți cu munca reușeau să-și facă și căsuțe din lemn. Pământul „curceit” (despădurit) dădea roade mari de cartofi, care era hrana de bază. Unii aduceau de la mari distanțe câte o vacă și câte un purcel. În patru ani, foștii chiaburi reușeau să întemeieze un așa-zis sat. Dar pește 4-5 ani, veneau cei de la N.K.V.D. și prefăcându-se că au greșit locul stabilirii acestor deportați, îi obligau să-și ia averea și să se mute în alt colț de pădure. «Aici trebuia să vă aducem», ziceau milițienii. «Apucați-vă de lucru» – și oamenii se apucau să-și refacă iar micile gospodării. Începeau să «curceiască» din nou la pădure și când, peste alți 4-5 ani, se simțeau cu mici gospodării, se repeta mutarea lor în alt loc. Când, după altă mutare, veneau comuniștii să vadă cum s-au organizat deportații, constatau că foștii «culaci» nu mai fac gospodării. Atunci, comuniștii le spuneau: «Acum v-ați învățat minte?» și îi înjurau, dar îi asigurau că de acolo nu-i mai mută nimeni. Deportații nu-i mai credeau. Le revenea speranța întoarcerii la baștină”.

Și moș Arion Codosu se întorsese în sat după zece ani de „curceit”. Era bucuros că românii i-au alungat pe ruși, dar mi s-a părut sceptic când am văzut că nu prea avem tractoare.

„Erau răi rușii iștia, dar aveau tractoare și mașini. Jeme pământul sub tractoarele lor!”. Prin această frază vroia să-și exprime deziluzia față de noi.
De la Râbnița ne-am deplasat la Moghilău, unde am iernat ca armata de ocupație.

O parte din prizonierii ruși de la Odesa au fost internați în mici lagăre de pe cuprinsul Transnistriei. Un astfel de lagăr a fost organizat în clădirile fabricii de zahăr din localitatea Olcidaev. Timp de câteva săptămâni, am avut și eu comanda acestui lagăr în care erau internați cam 400 de prizonieri, majoritatea ostași de origine din Odesa. Credeam și eu și sperau și ei că cei originari de pe teritoriul Transnistriei vor fi eliberați, ca să se întoarcă pe la casele lor, dar, în primăvară, când regimentul nostru a părăsit orașul Moghilău pentru deplasare spre frontul din Caucaz, prizonierii din Olcidaev au rămas tot în lagăr. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ei. Unul din ei, tătar din Crimeea – Ali – student la Conservatorul din Odesa, mi-a trimis o scrisoare în timpul verii 1942, rusește, prin care își manifesta regretul că au comandanți de la grăniceri.
Pentru mine, ca basarabean, cred că merită să amintesc faptul că, în noiembrie 1941, am primit pe adresa regimentului o telegramă din partea Guvernământului Transnistriei, ce se afla încă la Tiraspol, să mă prezint la Tiraspol și să iau în primire primăria orașului. Propunerea era de la doctorul Zaftur.

Colonelul Grigore Negoescu, comandantul regimentului, s-a conformat și m-a trimis la Tiraspol.
M-am prezentat la guvernatorul Alexeanu, după ce vizitasem orașul și chiar primăria, unde funcția de primar era îndeplinită de maiorul Scriban.

El – guvernatorul Alexeanu – m-a primit cu răceală. Din convorbirea cu el, mi-am dat seama că nu mă agreează. Fusesem turnat de alți consilieri guvernamentali, transnistreni de baștină, care visau acest post de conducere, precum că fusesem comunist. Alexeanu mi-a spus că ar avea nevoie de mine la Râbnița și o să mă cheme mai târziu. Am înțeles refuzul și m-am întors la regiment.
Nu pomenesc numele acelor consilieri băștinași din Transnistria, căci după război mi-au fost buni prieteni.
Prin luna martie 1942, am fost chemat de Gherman Pântea, primarul Odesei, să mă angajeze în cadrul direcției culturale a municipiului

Odesa. M-am prezentat și mi s-a părut că postul ce mi-l oferea era prea puțin important. Mă simțeam jignit în orgoliul meu de „luptător patriot basarabean” și am refuzat. Iar! m-am întors la regiment. Am făcut atunci o prostie, căci „șansele” de a muri pe front erau foarte mari. Mai târziu, mi-am dat seama că „șansele morții la datorie” erau și zadarnice.

În entuziasmul meu de atunci, patriotic, am preferat să merg mai departe pe front. N-a trecut mult și, deja, chiar în campania din vara aceea, în bătăliile spre Stalingrad și Caucaz, mi-am dat seama că sacrificiile noastre sunt zadarnice, mai ales după bătălia de la Stalingrad.
„Blitz krieg”-ul (războiul fulger) german n-a mai avut eficacitate în Rusia.
Întinderea teritoriului rusesc n-a mai permis sistemul acesta de război fulger.
Încă din iarna lui 1941-42, când germanii au fost respinși din fața Moscovei, trebuia să-mi dau seama și să nu mai plec cu frontul înspre Caucaz, dar, dacă nu și-a dat seama comandamentul german și însuși Antonescu, eu, nici atât nu puteam prevedea pierderea războiului.
Deziluzia mare o voi trăi la vestea încercuirii grupului de trupe germane în frunte cu generalul Von Paulus și capturarea lor de către ruși în această bătălie.

În același timp, acolo, pe vârful dealurilor din masivul păduros „Gor Lombind” (Berg Lombina) primisem vești triste din spate, de la unii ofițeri, pe care nu le puteam auzi la aparatele radio „G” – aparate militare.

O veste tristă a fost aceea că rușii ne-au închis drumul de retragere pe la Rostov cu litoralul extrem de răsărit al Mării Azov și că toți caii noștri s-au înecat în mare, la trecerea lor pe gheață, peste mare.

În debandada creată de îngrămădirea mijloacelor de transport militare, ce vroiau să treacă peste mare, pe gheață, nici trupele germane de ordine n-au reușit să stăpânească aglomerarea retragerii din fața tăvălugului rusesc. De aceea s-au pierdut toți caii Corpului de Cavalerie românesc, ca și multe camioane, atât românești cât și germane.

Dar, să reiau firul povestirii deplasării trupelor noastre spre Caucaz și al luptelor din acest sector de război, unde unitatea militară care era încadrată cu foarte mulți basarabeni (ofițeri și teteriști). Regimentul 3 Roșiori a dat bătălii împotriva Armatei Roșii. Am și scris un articol cu titlul „Cavaleriștii basarabeni își cinstesc eroii”, în ziarul „Basarabia” nr. 770.

De la Moghilău am plecat cu trenul spre Nicolaev și de acolo spre Volnovaca, iar de aici, călări, prin Mariupol, Taganrog și Rostov-pe-Don, pe câmpia ce se întinde până la râul Cuban.

Am intrat în dispozitivul frontului din Caucaz, urmărindu-i pe ruși, întâi în nordul Cubanului, unde am pierdut primii morți, în acest sector de front, în localitatea Kurceanskaia, cucerind orașul Temriuk.
Am trecut apoi Cubanul și i-am urmărit pe ruși până la malul Mării Negre, cucerind portul Anapa. Aici, am întâlnit în calea noastră și sate românești.

Într-o noapte, luând dispozitiv de atac pe creasta unui deal plantat cu vii, m-am uitat pe hartă la lumina lanternei și am descoperit o localitate, Moldovanscoe. Era colonie de moldoveni aduși aici, la pământ mai mult, din județele Lăpușna, Tighina și Cahul. Am mâncat struguri din vie și mi s-a părut un gust cunoscut. Abia a doua zi, când am intrat în satul din vale, care pe hartă se numea Psebeps, probabil după numele râușorului ce curge prin mijlocul satului, am înțeles de ce îmi era cunoscut gustul strugurilor din deal. În marginea satului, într-o grădină din spatele casei – grădină de pruni –, am întâlnit un bătrân îmbrăcat cu „jaletcă” (vestă) peste cămașă, dar cu „șapcă” rusească. L-am întrebat în ruseasca mea stâlcită „cagda ușli ruschi atsiuda?”. Dar el mi-a răspuns într-o românească la fel de stâlcită: „o trecut ast noapte pe ici cu arudiile” (tunurile). Mare mi-a fost mirarea când l-am auzit vorbind românește. Am aflat de la el că-l chema Toader Bardilov și că a venit aici din satul Horodiște, uezdul Chișinău, în anul 1912. Mi-a spus că satul este curat „moldovenesc” și se cheamă Arnăutu. Mai târziu, am aflat că mai sunt și alte sate românești în regiunea din jurul Novorosiiskului.

De la moș Toader Bardă, căci așa a fost, probabil, numele său înainte de a veni în Caucaz, am aflat că ei au adus vița-de-vie basarabeană „Plăvaia”, care servește și la fabricarea vinurilor spumoase în instalațiile vinicole de la Abrau Dürso, lângă Novorosiisk.
Românii basarabeni aduși în Caucaz sunt victimele politicii de împuținare a elementului românesc pe pământul basarabean și colonizarea lui, în loc, cu elemente străine, rusești.

Am stat toată iarna anului 1942-43 pe culmile dealurilor din vestul Caucazului la sud de orașul Krasnodar. În luptele cu Armata Roșie, toți ofițerii, subofițerii și ostașii basarabeni din cadrul Regimentului 3 Roșiori au fost distinși cu ordine și medalii pentru fapte de arme.
Între timp, se răspândise printre ofițeri și ostași o copie a unei scrisori adresate de Maniu și Brătianu lui Ion Antonescu, în care ei îi argumentau, în mod logic, că, dacă germanii nu-i vor învinge pe ruși, fără ajutorul armatei române, înseamnă că nu vor câștiga războiul și atunci nu are nici un rost să mai luptăm alături de ei.

Într-o zi, prin ianuarie 1943, a venit în inspecție colonelul Grigore Negoescu, comandantul regimentului nostru, care, în perioada aceea, îndeplinea și funcția de comandant al Diviziei a IX-a Cavalerie ca să vadă, probabil, starea sufletească a ostașilor. Foarte mulți ostași se îmbolnăveau de icter (gălbinare). Se spunea că din cauza stării sufletești.
În bordeiul din pădure, unde se afla căpitanul Costică Pruteanu, comandantul Escadronului 2 și unde mă aflam și eu, fiind comandantul plutonului de centru – plutonul 2 –, în scurta convorbire a colonelului cu noi, eu am abordat problema (acțiunii) atacului rus de la Stalingrad spre Rostov, o tactică întrebuințată de Stalin și în războiul civil, din 1918, împotriva Armatei Albe din Caucaz, arătând și că situația noastră acolo e foarte sumbră.

Colonelul Negoescu, un om de o finețe feminină, dar un militar de mare curaj și un om calculat, ne-a spus că generalul Antonescu are asigurări de la Hitler că armata germană posedă arme de luptă noi și că vor respinge pe ruși.

Dar nu vorbea nici el cu convingere.
Începuseră să se retragă unitățile de vânători de munte și de cavalerie (fără cai) din stânga flancului nostru de răsărit – dinspre Armavir.
Îi priveam de sus, de pe dealurile Caucazului, cum mărșăluiau prin spatele poziției noastre, pe șoseaua paralelă eu râul Cuban.

Nu peste multe zile, am primit și noi ordin să ne retragem spre Marea Azov, spre Taman. Eu, cu plutonul meu, am fost lăsați în ariergardă, obligați să-i ținem pe ruși sub foc continuu, până la ora 12 noaptea. Trebuia să rezist 8 ore cu trei puști mitraliere și două mitraliere pe linia unui întreg Divizion – 2 escadroane. Ca să-i înșelăm pe ruși că suntem tot pe loc, în aceeași forță, mutam mitralierele, când spre flancul stâng, când spre flancul drept al regimentului.

La ora 12 am coborât pe zăpadă „de-a șuiu“, pe mantalele legate între picioare. Am coborât în șosea, trecând prin abatizele formate din copaci prăvăliți cu vârful spre inamic și am pornit după regiment.
După două zile, am ajuns regimentul. Eram deja considerați căzuți la ruși. Nu mai aveam nici rația de hrană „la ordinar”.
Colonelul m-a întâmpinat puțin mirat, dar bucuros...

Ca liber profesionist, fiind și gazetar în cadrul Ministerului Propagandei – Societatea „Dacia Traiană” – unde mă considerau colegii mei de la presa basarabeană, conform unei dispoziții guvernamentale, am căpătat două luni de concediu.
...Cu 24 august 1944, s-a încheiat activitatea noastră și a început o altă perioadă de haos. De data aceasta, pe lângă haos era și frica de ruși.
Așa a început al doilea refugiu al basarabenilor, despre care am amintit la începutul acestor mărturisiri.
22 iunie 1994”

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus