Timpul Local

In memoriam – Radu Vangheli, Guguta in Tara Fluturilor

Pe 5 octombrie, la 6.10, la jumatatea varstei, s-a retras dintre noi – muritori ce l-am cunoscut pe Guguta („fiul bunei-credinte”), pe Ciubotel („fiul visului si al dorului”) si pe Titirica („plasmuirea inclinarii spre strengarie, demonul miniatural al raului”) doar din pagini de carte – prototipul acestora, Radu Vangheli, baiatul din Coliba Albastra, Ministrul bunelului.

Parintii pe veci neconsolati, Eleonora si Spiridon Vangheli, sotia Cezara si fiul Stefan, surioara Rodica, toti acei care am avut norocul de a-l cunoaste – atat de putin! – rude, prieteni, colegii sai medici, nu pot accepta, cu gandul, ca Radu nu mai este. E o crunta trezire din vis: nu incape in minte ca nu-l voi mai intalni, nu-i voi mai auzi vocea, glumele sale muscatoare si ironice.

Niciodata posac, mereu era cu zambetul pe buze; infinit regretul ca am fost nevrednici de prietenia cu care ne-a cinstit: nanasi de cununie, incalciti in necazuri cotidiene, uitam ca sunt randuite si duminici – arareori gaseam timp pentru a ne bucura pe indelete de prezenta sa generoasa. Pentru ai sai, Radu inchipuia un zid fundamental de fortareata milenara. Cum rar se intampla, era priceput in toate, mintea lui cauta solutii si le afla fara preget.

Cardiolog, doctor in stiinte si laureat al premiilor de prestigiu in domeniul medicinii, impatimit de sport, isi fortifica necontenit organismul, indemnandu-i si pe altii s-o faca. Sfida vitejeste limitele alcatuirii fizice, muncea de istov – parca ar fi raspuns provocarii, boala perfida s-a insinuat vicleneste acolo unde se astepta mai putin. Barbatul falnic ca bradul a ars in chinuri de neimaginat – in sicriul de stejar, nu-mi venea sa cred ca este Radu, bradut de craciun cu cetina scuturata, manunchi de oase aproape imponderabile, mai mult jaratic si lumina decat substanta.

Cumplita lege (ce blestem – nu fiii sa-si ingroape parintii, nu finii sa poarte pe umar sicriul nanasilor, ci absolut pe dos!), nu avem ce face – Dumnezeu ii ia pe cei mai virtuosi. Radu a trecut in alta stare, de acum incolo apartine literaturii si vesniciei. O sa ne lipseasca atat de mult. Cuvintele neputincioase, inecate de lacrimi, nu pot reda imensul gol. In opera asupra careia munceau de ceva vreme Radu si tatal sau – Carte de citire si gandire (o prelungire fireasca a rascititei Carte pentru toti de odinioara) pentru elevi si parintii lor – Radu scria despre lumea moderna, despre Bill Gates si alti idoli ai secolului nostru ametit de viteza.

Figureaza printre randurile intelepte, doldora de talcuri cu bataie lunga, o parabola despre Leonardo da Vinici: cica, l-ar fi intrebat copilul ce-l observa cum cioplea cu indarjire, cu dalta si ciocanul, un bloc de marmura: „Nene, de ce bati atata piatra asta? Te urmaresc cum o lovesti, iar si iar”. „Pai, raspunse genialul sculptor, in ea sta ascuns un inger, caruia vreau sa-i redau libertatea”. Radu era prea bun pentru aceste vremi. In trupul lui prea mult chinuit se zbatea un inger minunat de bland, ce-si intindea aripile puternice peste toti cei din preajma.

Era axul ce sustinea universul familiei Vangheli, si nu doar al ei. Memoria prezentei sale fizice ne frige – ci sa nu uitam ca, proiectata in ceruri, amintirea sa duioasa va dainui cat vor exista copii vorbind romaneste, aici sau pretutindeni. Pomul vesnic al ispravilor ce fac ca mereu sa triumfe Binele si Adevarul, avatarurile nastrusnice ale lui Guguta, Maria sa, se vor ramifica miraculos in viitor, in traditie si spiritualitate. Multumim destinului ca l-am avut printre noi, chiar de ne doare ca l-am pierdut. Iarta-ne, Radule. Dumnezeu sa te aiba de-a dreapta Sa.

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *