– Ai fost cumva în comă şi ţi-ai revenit când te-ai trezit din România direct în Las Vegas, la Hollywood? La figurat, desigur. Cum a început aventura asta a ta, că de un timp văd că drumurile te duc unde nici nu visezi?
– De multe ori mi s-a întâmplat să fiu abordat pe stradă de oameni care mă felicitau cu ocazia unui succes ,,internaţional” de film – Premiile de la Cannes, din Germania, Italia şi, la sfârşitul acestor conversaţii, invariabil îmi urau: ,,La mai mare, vă dorim şi un film la, ştiţi dvs., la… Hollywood. Râdeam şi-mi vedeam de treaba mea. Când m-a sunat producătorul american de la Mirage-film, Andrea Tashler, am crezut că e o păcăleală, se mai fac din astea printre actori. Apoi am înţeles că nu e vorba de o glumă şi… m-am speriat. A fost prea „abrupt”, prea ca în povestea Cenusăresei. M-am uitat în oglindă şi mi-am pus întrebarea: oare ăştia ştiu cum mai arăt? OK, dracul nu era atât de negru, mai filmasem la Hajdu. Echipa, cel puţin în ,,părţile esenţiale”, era aceiaşi, subiectul filmului îmi era apropiat, dar faptul că filmările vor fi in America – asta am primit-o ca pe un upercut zdravăn. Bine, n-o să-ti povestesc emoţiile cu viza, o mie de indivizi mi-au tot povestit ce greu e şi câte acte îmi trebuie; când am venit la ambasadă, am adus cu mine un maldăr de documente care demonstrau că ,,sunt un tip mişto şi nu-mi doresc nicidecum să rămân în SUA”. Ei bine, consilierul de la ambasadă nu mi-a cerut niciuna din hârţoagele alea, a zâmbit amabil şi mi-a dat viza în două minute. E de bine, mi-am zis, dacă şi restul merge tot aşa, chiar are să-mi placă.
– Las Vegas-ul ăsta e chiar aşa o oază de lumină, ca-n filme?
– Când avionul a ajuns deasupra Las Vegas-ului era noapte şi aviatorii au stins lumina în salon ca să vedem mai bine ce se petrece jos. Este un ocean de lumină, un spectacol orbitor care bănuiesc că se vede şi de pe Lună. Filmele nu arată nici a zecea parte din splendoarea adevărată a acestui colos urban. E un miraj în deşert, iar munţii deşertului din jurul Vegas-ului se văd ca în palmă. Este un oraş construit de nebuni pentru nebuni.
– Este a doua oară când colaborezi cu Szabolcs Hajdu, după ,,Biblioteque Pascal”. Ce fel de om e? Ce fel de regizor e? Cum a ajuns el să filmeze la Hollywood?
– Uldi Hajdu îmi aminteşte de Teo Van Gogh şi de Fiodor Mihailovici Dostoievski. Szabolcs face un film cu un subiect rusesc, cu actori români, pe pământ american. E nebun.
– Care ar fi, în mare, povestea filmului şi cum se numeşte el?
– Filmul, deocamdată, se numeşte „The Gambler” şi este scris de Szabolcs Hajdu după celebrul roman al lui Dostoievski „Jucătorul”. Szabolcs a mutat povestea în zilele noastre, la Las Vegas, iar personajele au devenit… români. Personajul meu se numeşte Constantin Pop şi e un miliardar recent, care vine la Las Vegas cu tot cu fiica, cu amica şi un amic, pierde toţi banii şi, disperat, îşi bagă un pistol în gură.
– Cu Oana Pellea, Andi Vasluianu şi Ursula Hajdu cum ai colaborat?
– Bine. Cei trei sunt actori extraordinari, dar şi oameni foarte ca lumea. Distanţa apreciabilă şi dorul de patrie ne-a determinat să râdem la Las Vegas non-stop. Cu Oana poţi să mergi liniştit chiar şi în iad, iar cu Andi la cel mai urât război. Ursula e o fetiţă cu doi copii, cu soţ regizor şi cu un incendiu continuu în viscere. Este talentată şi misterioasă, ca toate unguroaicele. N-am colaborat, ne-am iubit.
– Ai avut timp să-ti pregăteşti personajul sau te-ai trezit pese noapte un altcineva ?
– N-am prea avut timp, pentru că am primit scenariul foarte târziu. Cea mai teribilă fază însă a fost când am descoperit că am în scenariu o căruţă de replici în engleză. I-am scris mai întâi Oanei să-i comunic că nu mai merg în America. Oana a fost fermă, dacă eram prin preajmă cred că-mi dădea şi două palme, să-mi revin.
În fine, personajul meu reiese de fapt din toate personajele pe care le-am interpretat în filme. Poate fi lesne comparat cu Primarul din California Dreaming’, care nu ştiu cum naiba s-a îmbogăţit şi, atras ca un fluture din Est de luminile Vegasului, a plecat într-acolo să-si încerce destinul. Şi l-a încercat. A pierdut totul: banii, copilul, prietenul şi prietena, demnitatea şi onoarea. A vrut să-şi piardă şi viaţa, dar nu i-a reuşit. A fost al naibii de dificil. De exemplu, nu reuşeam să reţin marca unui soi de whisky – „Glenfiddich”. Vreo 700 de dolari sticla. I-am isterizat pe toţi pe platou cu chestia asta. Dacă însă vorbim serios, e greu …
(Va urma în numărul viitor al Ediţiei de vineri)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
