INTERVIU: România are nevoie „urgentă“ de o flotă militară proprie

România are deci nevoie de o flotă proprie, “este o urgență”, susține profesorul, amintind că acest lucru este cerut de NATO, care spune că statele membre trebuie să reziste “primelor lovituri” până la sosirea forțelor aliate, “indiferent dacă e vorba despre confruntări terestre sau maritime”.

Pe de altă parte, Mihail E. Ionescu declară că obiectivul principal al Rusiei în acest moment este ridicarea sancțiunilor, de aceea “nu va face nicio mișcare riscantă în R. Moldova” și nici nu va “forța” alegerile anticipate prin “radicalizarea manifestațiilor”.

Profesorul Ionescu sugerează că statele din Est nu au nevoie de bomba atomică, deși Polonia a testat deja opinia comunității internaționale în acest sens: “În cadrul NATO este posibilă dislocarea de armament nuclear pentru a descuraja un potențial inamic. Să nu uităm că Rusia, în unele exerciții militare recente, a inclus în ­curricula exercițiului efectuarea unor lovituri nucleare tactice” în Europa de Est.

Criza din R. Moldova nu are doar cauze interne. Ce rol credeți că mai poate juca ­România în acest context?

M.E.I.: Pentru a înțelege criza din R. Moldova trebuie să luăm în considerare contextul internațional: UE a început să implementeze Acordul de Asociere cu Ucraina de la 1 ianuarie 2016, după ce anterior fusese suspendat și după multe discuții tripartite eșuate Ucraina-Rusia-UE; eșecul Moscovei în încercarea de a conecta implicarea ei în Siria cu ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei, cu scopul eliminării sancțiunilor internaționale. Suntem în situația în care Rusia se află în postura de a alege fie eliminarea sancțiunilor, care afectează grav economia sa, fie să militeze în continuare asertiv pentru păstrarea unei sfere de influență.

Dar care e obiectivul prioritar al Moscovei?

M.E.I.: Ridicarea sancțiunilor este obiectivul prioritar, din cauza deteriorării situației economice din Rusia și a scăderii prețului petrolului. În același timp, vrea să-și păstreze o anume influență în R. Moldova prin așa-numitul “Maidan pe dos” care are loc la Chișinău. Așa citesc eu criza din R. Moldova, care prin noul guvern instalat răspunde viziunii Vestului în “păstrarea căii europene”.

R. Moldova este mai înclinată să meargă spre Est sau spre Vest?

M.E.I.: Se vorbește din ce în ce mai mult nu despre o resetare SUA-Rusia, ci despre o înțelegere în ceea ce privește estul Ucrainei. Amănuntele nu se știu, dar e clar că există contacte între Occident și Rusia pe acest subiect, iar secretarul de stat al SUA, John Kerry, a și vorbit recent la Davos despre ridicarea sancțiunilor. În acest cadru, în care Moscova își negociază ridicarea sancțiunilor, nu va face o mișcare riscantă în R. Moldova, inclusiv forțarea alegerilor anticipate prin radicalizarea manifestațiilor.

Crimeea este o poveste relativ închisă pentru Occident. În acest fel marile puteri recunosc în mod tacit revenirea în forță a Rusiei la Marea Neagră, dar nu numai?

M.E.I.: Eu aș spune mai degrabă că subiectul Crimeea trece temporar în planul secund, nu că ar fi o temă închisă. O înțelegere imediată în cazul unei situații atât de complicate e puțin probabilă, dar se fac pași, mai mari și mai mici, în acest sens. Rusia încearcă să demonstreze că nu vrea doar să scape de sancțiuni, ci și că este solidară cu alianța condusă de SUA împotriva terorismului.

Cum se schimbă echilibrul regiunii în care ne aflăm din cauza conflictului dintre Rusia și Turcia?

M.E.I.: Conflictul dintre Turcia și Rusia se leagă de conflictul din Orientul Mijlociu, iar Marea Neagră se înscrie într-un complex de securitate mai lărgit. Conflictul dintre cele două are un impact imediat în Marea Neagră: Rusia va continua militarizarea Mării Negre o dată cu acțiunea în Siria, Turcia va căuta să liniștească Rusia și să inițieze o destindere cu ea fiindcă se teme de un stat kurd. Deci Ankara dorește o reconciliere rapidă cu Rusia, dar Moscova își va vinde scump prietenia. Există o tradiție a unei înțelegeri ruso-turce la Marea Neagră, care s-ar putea să dobândească fațete noi, fiindcă cele două au un interes comun: de a-și păstra pozițiile proeminente pe care le au la Pontul Euxin, iar prin înțelegere să blocheze orice încercare de ­abrogare a Convenției de la Montreaux din 1936 care le asigura preeminența în acvatoriul acestei mări.

Totuși, Rusia pare să se bucure de un real avantaj în fața Turciei, atât datorită poziției pe care o are o dată cu anexarea Crimeii, cât și după incidentul care a dus la doborârea unui bombardier rusesc de către turci.

M.E.I.: Poziția strategică a Crimeii îi conferă într-adevăr un mare avantaj Rusiei. Militarizarea ei constituie o amenințare directă pentru securitatea României.

Unde se află România în această ecuație, fiindcă singura reacție a Bucureștiului a fost propunerea de creare a unei flote NATO la Marea Neagră?

M.E.I.: Această propunere nu este o noutate, dacă ne raportăm la ideile recente venite dinspre UE: Berlinul, spre exemplu, a propus recent o flotă comună a UE la Marea Baltică, iar ca răspuns Bucureștiul a propus o flotă la Marea Neagră. Ocuparea și militarizarea Crimeii, relativa tăcere în jurul anexării acestei provincii ucrainene ridică pentru România o problemă căreia trebuie să-i găsească un antidot. Mai exact sporirea capabilităților proprii la Pontul Euxin, prin această flotă comună.

De ce credeți că România s-a retras cumva din peisajul ­acesta tulbure în ultimii ani?

M.E.I.: Între 2004 și 2008, România a avut o atitudine vizibilă la Marea Neagră, conștientă că lipsa de acces a navelor aliate reprezintă o vulnerabilitate pentru securitatea țării. România s-a poziționat deci cu multă vreme în urmă față de Convenția de la Montreaux, care reglementează intrarea navelor în Marea Neagră.

Poate fi înființată o flotă NATO la Marea Neagră în condițiile Convenției de la Montreaux, care permite doar unui anumit tip de vase să intre în Marea Neagră și doar pentru 21 de zile?

M.E.I.: Pentru un timp scurt, cât se realizează schimbarea/abrogarea Convenției de la Montreaux, poate fi o flotă a statelor NATO care au ieșire la Marea Neagră. Sigur, aportul Turciei este esențial în acest scenariu. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem și deciziile ultimului summit NATO privind organizarea unei forțe de reacție rapidă care să intervină la nevoie în estul Europei. În același timp a arătat că într-un timp foarte scurt capabilitățile statelor NATO din zonă trebuie să fie întărite pentru a rezista în caz de forță majoră până la sosirea aliaților.

N-ar fi mai util ca România să aibă propria ei flotă?

M.E.I.: Da, sau să-și construiască o flotă împreună cu Bulgaria, pentru a fi mai ieftin. Doar că acest lucru necesită și timp, și bani. Este și soluția unei donații a aliaților, dar… Nuanța ultimului summit NATO este că nu trebuie prepoziționată Alianța pentru respingerea unei agresiuni, ci sarcina primordială este chiar a statelor NATO ale arealului, pentru a rezista primelor lovituri până la sosirea forțelor respective, indiferent dacă e vorba despre confruntări terestre sau marine. Acest lucru înseamnă în cazul de față construcția propriei flote, care este o necesitate pentru România. Una urgentă.

În 2008, în războiul din Georgia, Turcia nu a lăsat să intre prin strâmtori nici măcar navele-spital trimise de SUA, preferând să-și mențină tradiționalele relații bune cu Rusia, decât să colaboreze cu proprii aliați.

M.E.I.: Aceasta este geometria relațiilor în acest spațiu, mai ales de când Rusia pune pe primul loc forța militară in comportamentul ei internațional față de vecini.

Rusia este, de fapt, cea care impune această geometrie.

M.E.I.: Este evident. Dacă obiectivul Rusiei în 2016 este ridicarea sancțiunilor, atunci s-ar putea să pună “stop” militarizării Crimeii și poate, cine știe va lua în calcul chiar returnarea acesteia Ucrainei, nimic nu e imposibil.

Ministrul de Externe rus tocmai a spus că nu se va pune problema în acest fel niciodată.

M.E.I.: Experți ruși, dintre cei cunoscuți, au vorbit despre această posibilitate anul trecut, estimând și un termen de retrocedare, 10 ani, în cadrul unei înțelegeri de tip Ialta. Nu cred că și-au schimbat opiniile.

De ce credeți că România nu a avut niciodată o flotă militară serioasă la Marea Neagră?

M.E.I.: O flotă militară este extrem de costisitoare, înghite resurse enorme. În perioada interbelică, România a încercat să aibă o astfel de flotă, a avut de altfel și submarine capabile să controleze coastele plus o forță de suprafață care să apere litoralul autohton. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, flota românească a fost capabilă să evolueze chiar dincolo de această misiune. În perioada Pactului de la Varșovia, acest subiect a trecut pe locul doi, ceea ce nu a exclus achiziționarea, în 1970, a unui submarin, iar acum cred că a avea o flotă e unul din principalele obiective ale îndeplinirii de către România a misiunilor ce-i revin, potrivit statului de membru ­NATO. Ar fi necesar să gândim subiectul nu doar legat de Marea Neagră, ci și de Dunărea maritimă, deci urgența unei flotile militare la Dunăre.

Spre deosebire de Polonia, ­care s-a impus ca putere regio­nală în ultimii ani, România a preferat să aștepte să vadă ce se întâmplă. Credeți că e o strategie bună?

M.E.I.: Nu cred că e o strategie bună, dar are un filon istoric, în sensul că România întotdeauna când în imediata apropiere au fost volburi sistemice a preferat să adopte o poziție de așteptare strategică. În 1939, de pildă, a avut loc încercarea creării blocului neutrilor din Balcani, dar în actualele împrejurări, când România este în UE și NATO, are chiar o datorie să abandoneze această poziție, să fie mai vizibilă, să înceapă să gândească proactiv și să pună în practică planuri ambițioase, inclusiv diplomatice.

Polonia a vorbit la un moment dat despre necesitatea de a avea bomba atomică. Ar trebui, oare, ca și România să se gândească mai serios la propria apărare?

M.E.I.: România ar trebui să promoveze o sinergie accentuată cu Polonia în ideea contracarării eventualelor amenințări, ceea ce nu înseamnă să imiți sau să copiezi. Polonia a negat ulterior această dorință de a avea bomba nucleară. Istmul ponto-baltic rămâne un spațiu extrem de sensibil din punctul de vedere al securității europene, iar Polonia și România, ca principale puteri ale regiunii, trebuie, sunt obligate să lucreze împreună. Nu știu care sunt rațiunile ori au fost rațiunile care au dus la această declarație, dar e un semnal al urgenței din punctul de vedere al Poloniei. În cadrul ­NATO este posibilă dislocarea de armament nuclear pentru a descuraja un potențial inamic. Să nu uităm că Rusia, în unele exerciții militare recente, a inclus în ­curricula exercițiului efectuarea unor lovituri nucleare tactice.

Unde?

M.E.I.: În 2009 și în 2013, în aplicațiile militare rusești efectuate la frontiera de vest, pe direcția strategică de la sud de Marea Baltică, au fost “jucate” și lovituri nucleare tactice.

În acest binom posibil, credeți că România este prea orgolioasă pentru a accepta că Polonia e mai bine situată?

M.E.I.: E posibil să se simtă ușor inconfortabil: nu e vorba despre asimetria în dimensiuni – 40 de milioane de locuitori la 20 de milioane, Produsul Inten Brut, care în cazul Poloniei a crescut de patru ori, iar în cazul României a stagnat etc. –, ci de rațiuni geopolitice. Pentru Polonia istmul ponto-baltic reprezintă o prioritate absolută, România are în plus de făcut față și vâltorii din Marea Neagră. Ecuația strategică a României e mai complicată, din cauza vecinătății sudice și a situației în care se află Turcia, cu implicarea ei în Siria. România, spre deosebire de Polonia – care are o vecinătate puternică la nord pe care se poate bizui, recent Suedia arătând semne clare că vrea aderarea la NATO – este izolată de aliați.

Donald Tusk, președintele Consiliului European, spunea recent că UE are la dispoziție “doar două luni” pentru a pune criza migrației sub control, în caz contrar spațiul de liberă circulație Schengen se va prăbuși, iar blocul comunitar ar putea eșua ca proiect politic. Credeți că ar fi posibil acest scenariu?

M.E.I.: Nu aș intra în panică. Strategia UE în martie urmează să oprească valul migrator și să împartă pe cote numărul celor veniți. Aici UE a înțeles că e nevoie de o acțiune urgentă militară – împotriva Statului Islamic diplomatică – pentru o relație privilegiată cu Turcia și soluționarea dosarului est-european, care include Rusia. Solidaritatea în ansamblul UE devine cuvânt de ordine pentru a evita surprizele.

Gazul rusesc influențează încă politica externă a unor țări importante din UE, cum e, de pildă, Germania. Cum vedeți acest parteneriat Germania-Rusia?

M.E.I.: Odată încheiat Tratatul de liber-schimb al UE cu SUA (TTIP), negocierea prețului gazului rusesc, a traiectelor de transport ale acestuia și chiar a relației Germania-Rusia ar putea fi abordată dintr-o altă perspectivă. În absența unui tratat cu SUA, am avea în oglindă o întărire a relațiilor ruso-germane și poate chiar pași spre o Europă mai mare: de la Lisabona la Vladivostok.

Vă gândiți la un parteneriat între UE și Rusia?

M.E.I.: Un parteneriat, care ar fi parte a scenariului negativ, fiindcă ar presupune Brexit-ul și, cine știe?, poate chiar desfiin­țarea NATO. Securitatea de la Vancouver la Vladivostok ar fi o amintire istorică frumoasă.

De unde vine slăbiciunea Berlinului pentru Moscova, este doar parte a unei tradiții istorice sau ar putea face parte dintr-o strategie a Germaniei?

M.E.I.: Este și o tradiție istorică, ea vine de la Bismarck, iar prăbușirea URSS, așadar slăbiciunea imperială a Rusiei azi, a revitalizat-o poate. Fără Ucraina, Rusia nu poate domina Europa. Siberia ultrabogată în resurse, dar nepopulată, e un drum artic între Asia și Europa, iar marile descoperiri de resurse în nordul Eurasiei impulsionează în era globalizării noi proiecte geopolitice. Poate fi un răspuns lung, dar și controversat.

Cam când apreciați că va avea loc o împăcare a Rusiei cu SUA?

M.E.I.: Greu de spus, dar ea va interveni poate mai curând decât ne așteptăm. Oricum, să vedem rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA și poate vor mai fi și alte câteva luni ale noii administrații. Hillary Clinton, dacă ne amintim bine, are experiență, ea fiind cea care a implementat reset-ul din 2010. Ceea ce trebuie să ne preocupe sunt termenii acestei împăcări. Este un dosar care reclamă o discuție separată.