Timpul.md

Editorial 2 Octombrie 2017 | 04:19

Învățătorii de la sate

„De tineri au plecat din sat, Lăsând acolo loc de casă Și-un plug să iasă la arat, Și dragostea cea mai frumoasă." Liviu Damian  

Într-o vreme în care nu exista „Ziua profesorului” sau sintagma „profesie nobilă”, doi tineri de la sat și-au început cariera pedagogică într-o localitate din nordul RSS Moldovenești.

Au plecat de acasă, lăsându-și familiile, casa părintească, prima iubire și prietenii din copilărie. Era toamna anului 1960, când Ministerul Învățământului de atunci a decis „repartizarea” mai multor tineri într-o școală din raionul Sângerei. Acolo era nevoie de doi tineri specialiști: o învățătoare și un profesor de matematică. Ea era originară din Râșcani, avea doar 21 de ani și absolvise Școala pedagogică din Călărași. El era de baștină din Sângerei, avea 22 de ani și studia la Universitatea din Tiraspol. O semnătură pe un document le-a marcat destinul, i-a adus într-un sat absolut nou, cu oameni necunoscuți, fără casă și masă, dar, cel mai important, cu dorința de a educa.

Alături de alți zeci de colegi aflați în aceeași situație, au contribuit la păstrarea școlii din sat și ulterior la construirea din temelie a unui gimnaziu care activează și astăzi. Împreună au dat start unui nou început pentru învățământul școlar de atunci. Au fondat, practic, o comunitate nouă, „mahalaua profesorilor”, numită în sat, la care putea apela oricine după sfaturi sau ajutor. Până la ora prânzului, cei doi erau elita satului, iar după amiază deveneau muncitori în câmp, la strâns struguri și porumb. La lecții predau limba moldovenească, iar acasă, pe rafturile bibliotecii, păstrau cu grijă operele clasicilor români. La școală erau colegi de breaslă cu alți învățători, iar acasă erau colegi de „clacă”, ridicând o casă din banii sclipuiți cu greu. Au educat zeci de generații în sat și și-au crescut copiii, nepoții, pe care i-au trimis să-și continue studiile, după același principiu de care s-au condus şi ei: „Trebuie să faceți carte".

S-au dăruit total, din prima zi de angajare până-n prima zi de pensionare. Și-au consumat sănătatea, timpul, energia, verificând caiete, mergând la olimpiade și organizând serate. La început gândeau că au făcut o alegere greșită, că ar fi fost mai bine să devină economiști, să aibă pământuri sau să lucreze la tutun, ca să facă bani mai mulți. Acum, însă, când primesc telefoane de la foștii elevi cu mesaje de mulțumire, înțeleg că a fost o alegere corectă.

Cea care în 1960 era „tânără specialistă”, doamna învățătoare, și acum iese la poartă și privește cum se întorc elevii de la școală. Satisfacția i se dublează, când aceștia o salută sau o întreabă de sănătate. E doamna Silvia Dragan, azi singură. Iese la poartă și privește trist, dar luminos cum copiii merg la școală sau se întorc. Îi admiră. Își imaginează că-s elevii ei de prin 1963 sau 1975, sau cei din 1981… Profesorul de matematică Grigore Dragan îi numără de sus și le trimite câte un înger păzitor și sfatul să nu uite să învețe carte.

Au trăit printre flori și albine. Pe data de 5 octombrie, de Ziua Profesorului, câțiva elevi îi calcă pragul doamnei Silvia și îi aduc flori din grădina lor, de acasă.
- Nu m-au uitat, gândește ea…

N. B. Să nu uităm de învățătorii de la sate. Ei sunt cuminți ca sfinții. Așa au fost bunicii mei, care m-au îndemnat: „Trebuie să faci carte!”  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus