Istorie şi eros la Galaicu

Trilogia nimicului. Noul roman, ca şi precedentul, este unul clar postmodernist. Din numele personajelor, romancierul a păstrat doar ultima literă. Romanul nu are un subiect anume, dar poate fi citit şi ca un roman al formării sau, mai bine zis, al eliberării de sub tirania tatălui care e un reprezentant tipic al sistemului comunist. Prima parte a romanului e lupta dintre fiu şi tată, pe cât de înverşunat e genitorul să-şi convertească odrasla la valorile sovietice, pe atât de rebel e fiul. Ciocnirile dintre capul familiei şi copilul nesupus reiau povestea războiului dintre părinţi şi copii, ilustrată în literatură şi de alţi scriitori. Doar că, de data aceasta, între tată şi fiu se înalţă Uniunea Sovietică, cu tot ce însemna aceasta. Mărul discordiei e unul ideologic şi politic. În prima parte a romanului lui Galaicu, teroarea sovietică se consumă la scara familiei. Servil şi laş, tatăl îşi vede fiul ca pe o ameninţare. Toată ordinea clădită de el ar putea s-o spulbere gesturile nesăbuite şi nătângite ale fiului, printre care stropirea portretului lui Lenin cu cerneală pare a fi una foarte gravă. Sau, cel puţin, aşa o receptează tatăl. Pentru el ceea ce a făcut fiul seamănă cu o catastrofă. E şi mai gravă fapta sa de vreme ce tatălui i se pare că băiatul său nu a făcut-o întâmplător, ci conştient. Drept urmare, vrea să-l pedepsească, iar fustigaţia ar trebui să fie deopotrivă cu nelegiuirea fiului şi ea, de la un punct încolo, seamănă cu o execuţie publică, la care asistă şi ceilalţi membri ai familiei. Unele dintre acţiunile micului disident sunt inconştiente şi nevinovate, iar altele -perfect lucide, aşa consideră tatăl şi vrea să-l racoleze, dar nu reuşeşte.

Fiul asimilează sistemul tatălui autoritar şi despotic, care până şi la toaleta din curte îşi duce familia aliniată, revolta contra tatălui devine automat o rebeliune contra regimului. Fiindcă tatălui îi este teamă să nu o păţească având un asemenea fiu, îl supune, aşa cum am mai spus, la fel de fel de represiuni. Dar, cu toate astea, drumul pe care o ia fiul este complet altul decât cel pe care merge tatăl, între ei doi se cască o prăpastie. O prăpastie care în partea a doua a romanului îl transformă pe tată într-un personaj episodic. Eliberarea de tirania tatălui se mai produce şi prin descoperirea plăcerii de a scrie şi fabula şi, respectiv, a descoperirii limbajului. Anume limbajul şi erosul devin, aşa cum au observat deja Dorin Tudoran sau alţi comentatori ai textului galaicuian, personajele principale ale părţii a doua a romanului. Ajunşi aici, am putea spune că Ţesut viu… e compus din două romane care se completează reciproc. Dacă primul roman e cel al războiului dintre un tată comunist şi un fiu rebel, cel de-al doilea roman e unul al adulterului. Între un bărbat de vreo cincizeci de ani şi tinere foarte fragede au loc poveşti de iubire interzise. Unele, chiar cu riscul de-a fi date în vileag de vecinele de apartament ale fetei îndrăgostite de personajul fără nume. Diferenţa de vârstă dintre bărbatul în vârstă şi „fetele în floare” îmi aminteşte nu neapărat de Proust, dar de Nabokov. Scriitorul ajuns la cincizeci de ani îşi petrece o mare parte a timpului prin parcuri sau prin baruri dezbrăcând, cu adevărat sau doar din priviri, Lolite inocente. Ceea ce uneşte cele două romane sunt, fără doar şi poate, erosul interzis şi limbajul, care şi reprezintă ţesătura şi substanţa romanului. Plăcerea de-a scrie despre iubiri oprite e, deseori, mai năvalnică decât plăcerea erotică sau sexuală, deşi nici cele din urmă nu sunt de neglijat.

Romanul lui Galaicu, Ţesut viu, 10 x 10, a apărut într-un moment când postmodernismul basarabean era acuzat că e producător de pornografie şi e antinaţional. Preocuparea lui Galaicu aproape că obsesivă pentru istorie, în speţă pentru trecutul sovietic, pare să spulbere această învinuire neîntemeiată. Pe de altă parte, proza lui Galaicu mai ridiculizează şi o altă învinuire, că optzecismul basarabean nu ar fi dat romane importante. Prin acest roman, aşa cum foarte bine a observat şi Sandu Vakulovski, Galaicu devine unul dintre cei mai importanţi lideri ai optzecismului moldovenesc. Şi pe bună dreptate!