Timpul.md

Istorie 16 Aprilie 2015 | 08:30

Iurie Colesnic (În culisele istoriei): Viața ca un miracol - Vladimir Cristi

Despre Vladimir Cristi se poate scrie foarte mult. Materialul istoric este foarte bogat în amănunte.

S-a născut în 1880 în satul Teleşeu, jud. Orhei la moşia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubeţkaia (1856-1926), iar bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareşal al nobilimii basarabene, căsătorit cu Alexandra Nelidov, fiica lui Alexandru Nelidov, basarabeanul ajuns ambasador la Constantinopol. 

A fost căsătorit la Moscova cu contesa Elena Al. Sologub.

A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova şi Facultatea de Agronomie a Universităţii din Paris.

În fondul Gheorghe Bezviconi de la ANRM se păstrează amintirile doctorului Ioan Şeptilici, intitulate „Autobiografie”. La pag. 25 a manuscrisului apare un portret al lui Vladimir Cristi:

„Despre fiul lui Gr. Ion Cristi, Vladimir, aş spune că a avut deseori un noroc orb. La nişte serbări ale unui străbun de al lor şi-a ucis din gelozie unchiul său Trubeţkoi. De teama procesului şi mai ales a scandalului, a fost trimis pentru pocăinţă la mănăstire şi, respins de atunci de neamurile aristocrate, a primit să fie în 1917 comisar revoluţionar al Basarabiei...”

Această perioadă dificilă în activitatea sa el o relatează elocvent în materialul „O pagină inedită din istoria Basarabiei” publicat în revista Viaţa Basarabiei (1933, nr. 7):

„În primăvara anului 1917 s-a format la Kiev Rada Ucraineană. Eram pe atunci guvernatorul Basarabiei şi începusem să primesc telegrame de la miniştrii Radei, scrise în limba ucraineană.

Înţelegând tendinţa Ucrainei de a îngloba Basarabia în graniţele sale, care încă nu fusese definitiv fixate de guvernul rusesc, am văzut că se impune o acţiune grabnică şi hotărâtă.

Sfătuindu-mă cu prietenii lui Vladimir de Herţa şi Paul Gore, am răspuns printr-o telegramă în limba românească, scrisă cu caractere chirilice la adresa ministrului de agricultură al Ucrainei, Martos, care avea aerul prin telegrama ce mi-a trimis că tratează Basarabia ca provincie a Ucrainei”.


Cât de tensionată era situaţia şi de cât efort diplomatic era nevoie astăzi ne vine foarte greu să ne imaginăm. Pe de o parte, în Basarabia se aflau zeci de mii de soldaţi ruşi şi ucraineni dislocaţi aici în scopul folosirii lor pe frontul românesc. Anarhizarea lor se producea cu o viteză foarte mare şi acest lucru influenţa direct atmosfera politică a Basarabiei. Pe de altă parte, zecile de partide politice, multe dintre ele susţinând făţiş Rusia şi imperiul, înţelegeau că dezmembrarea colosului ţarist se va produce mai încet dacă se vor păstra legăturile tradiţionale (o situaţie similară celei de astăzi). Deci, pericolul intern era la fel de mare ca şi cel extern. Se cerea o intervenţie rapidă, bine chibzuită şi foarte hotărâtă:

„La 25 iulie 1917 am sosit la Kiev însoţit de delegatul partidului ţărănesc, P. Erhan, şi un delegat al comitetului ostăşesc.

În această seară a avut loc prima şedinţă a delegaţilor Radei Ucrainene şi anume: ministrul de agricultură Martos, ministrul de aprovizionare publică N. Stasiuc şi ministrul afacerilor naţionale A. Şulghin, cu guvernatorii celor 10 provincii (gubernii). Păstrez procesul-verbal autentic al acestei şedinţe şi citesc după dânsul: «La începutul şedinţei, gubernatorul Basarabiei, dl V. Cristi, comunică adunării telegrama Ministrului de Interne Vinicenco cu invitaţia de a participa la o consfătuire a guvernatorilor provinciilor, făcând parte din Ucraina autonomă» a provocat prin cercurile naţionale şi obşteşti din Basarabia o nedumerire, de nu cumva faptul invitării guvernatorului din Basarabia la congresul din Ucraina prezintă dovada că secretarul general intenţionează a încorpora Basarabia la Ucraina, sau în cazul acesta există vreo neînţelegere. În numele celor 20 de organizaţiuni unite politice, obşteşti şi naţionale din Basarabia, adunate la congresul din 20 iulie a.c. la Chişinău, Cristi declară, că în cazul când el va fi considerat ca un guvernator al Ucrainei, el va fi nevoit împreună cu delegaţii comitetului ţărănesc din Basarabia să părăsească consfătuirea, deoarece toate aceste organizaţiuni şi congresele generale guberniale s-au pronunţat în sensul că Basarabia acceptă principiul autodeterminării naţiunilor enunţat de guvernul provizoriu şi nu poate fi înglobată în Ucraina, dar trebuie să formeze o unitate autonomă deosebită. Relevând raporturile amicale ale organizaţiunilor moldoveneşti şi ucrainene până la conflictul ce s-a ivit după primirea telegramei lui Vinicenco, dl Cristi consideră că aplanarea neînţelegerii de către reprezentanţii secretariatului general poate să ducă la restabilirea raporturilor de prietenie din trecut şi dacă chiar stăpânirea ţaristă sub Alexandru I a recunoscut Basarabiei dreptul la autonomie, atunci este greu de presupus că tocmai Ucraina liberă va atinge acest scop.

Ucraina va merge mână în mână cu Basarabia, care a suferit şi mai mult de pe urma jugului sfărmat al ţarismului. Ca răspuns la declaraţia delegatului din Basarabia, ministrul afacerilor naţionale Şulghin comunică că neînţelegerea ce s-a ivit cu ocazia acestei consfătuiri d-sa a clarificat-o definitiv cu reprezentanţii cercurilor moldoveneşti politice din Kiev. Venind la această consfătuire, d-sa a rugat să fie pusă în discuţia Radei chestiunea lichidării conflictului ivit. În timpul cel mai scurt va fi publicat un comunicat al ministerului, că Rada Ucraineană centrală şi ministerul ei stau ferm pe principiul autodeterminării popoarelor şi n-au tendinţa de a-l viola prin încorporarea Basarabiei la Ucraina.

Loialitatea faţă de Basarabia a mai subliniat şi ministrul Martos. Ministrul Stasiuc declară că, convocând un congres regional pentru aprovizionare la Kiev, el a invitat pe reprezentanţii Basarabiei, nu ca reprezentanţii unei gubernii făcând parte din Ucraina, ci pentru motivul că a crezut de cuviinţă de a discuta în comun chestiunile generale, privind aprovizionarea. În urma declaraţiunilor făcute, reprezentanţii Basarabiei declară că sunt satisfăcuţi pe deplin de explicaţiunile date de miniştrii ucraineni şi acceptă propunerea de a participa la consfătuire, abţinându-se de a lua parte la dezbaterea chestiunilor referitoare la Rada Ucraineană.

A doua zi, moldovenii basarabeni aflaţi la Kiev ne comunică în mod confidenţial că delegaţia Radei, în frunte cu ministrul Vinicenco de la Interne, a plecat la Petrograd de trei zile, pentru a obţine de la guvernul central deciziunea definitivă în privinţa hotarelor Ucrainei, înglobând şi Basarabia în acest hotar.

Am părăsit consfătuirea cu delegaţii care mă însoţeau şi am plecat imediat la Petrograd.
Sosind acolo la 27 iulie 1917 şi văzând ziarele capitalei, primul lucru pe care l-am aflat era informaţiunea că în Consiliul de Miniştri al guvernului central, cu o zi înainte, în urma raportului Ministrului Ucrainei Vinicenco, guvernul rusesc a stabilit definitiv graniţele Ucrainei 10 provincii în care a intrat şi Basarabia.

Se părea că am întârziat cu o zi şi că misiunea noastră a eşuat în urma politicii de duplicitate a Radei Ucrainene.
Însă nu ne-am descurajat. În primul rând, am început o acţiune în presă, am dat un interviu, care a apărut a doua zi în toate ziarele din capitală, şi unde povesteam scopul sosirii noastre, drepturile istorice şi etnografice ale Basarabiei pentru autodeterminare şi că o sută de mii de ostaşi moldoveni vor părăsi frontul dacă guvernul central nu o să recunoască acest drept.

A doua zi m-am prezentat la ministrul de Interne Rus Axentiev, căruia i-am expus scopul sosirii mele cu delegaţii şi l-am rugat să-mi aranjeze o audienţă la primul-ministru Kerenski, pentru a-i aduce la cunoştinţă situaţia şi a obţine revizuirea hotărârii anterioare în privinţa Basarabiei de către Consiliul de Miniştri. Mi-a răspuns enervat că chestiunea este definitiv tranşantă şi nu poate fi revizuită nici într-un caz şi să mă întorc imediat la postul meu, contrar – voi fi înlocuit.

Însă Rusia trăia atunci în plină anarhie şi descompunere. I-am răspuns că n-am venit la Petrograd ca un funcţionar al guvernului central, ci ca exponentul celor 20 de organizaţiuni, căci reprezintă majoritatea absolută a Basarabiei. Şi că peste o sută de mii de ostaşi moldoveni vor părăsi frontul, dacă nu mă întorc cu un rezultat pozitiv în Basarabia. N-am cedat, însă nici n-a luat măsuri respective în contra mea, temându-se de complicaţiuni în Basarabia. Dar mi-a spus că nu-mi dă voie să mă duc la Kerenski.

În aceste momente critice sprijin preţios mi-au dat mulţi basarabeni, pe care i-am găsit la Petrograd şi, în special, organizaţia soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din regimentele de gardă, aflaţi la Petrograd. După o şedinţă a lor entuziastă mi-au declarat că mă vor introduce singuri în grandiosul Palat de iarnă al Ţarilor, unde locuise Kerenski şi unde pe atunci se ţineau consiliile de miniştri.

Era foarte bine păzit, fiindcă comunismul creştea şi Petrogradul trăia în mare nelinişte. Nu ştiu cum acei prieteni, soldaţi moldoveni, au învârtit lucrurile, însă peste două zile au reuşit să ia dânşii paza Palatului de iarnă şi atunci m-au introdus în Palat, împreună cu Erhan, tocmai în ziua când seara, la ora 6, urma să fie consiliul de miniştri. M-au instalat în marea şi somptuoasa sală de marmură a ţarilor, la uşa căreia stătea un moldovean înalt din gardă cu arme la picior. Un aspect extraordinar prezenta acest enorm Palat al Ţarilor Ruşi, încă plin de obiecte de artă, tablouri, bronzuri etc. La chei în uniforme de aur, cu nasturi înveliţi în roşu. Portretele Ţarilor acoperite cu cearceafuri cu marca imperială. Şi în acest local somptuos circulau diferiţi secretari şi delegaţi în cămăşile naţionale ruseşti, cu ciubotele şi cu insignele roşii revoluţionare la butoniere.

Ca să-l prindem pe Kerenski înainte de consiliul de miniştri, am stat în sală de dimineaţă până la ora 16 după masă, ştiind că trebuie să treacă neapărat pe acolo, mergând la consiliu. În sfârşit la ora 6 fără un sfert apare Kerenski, înalt, subţire, nervos, îmbrăcat în haina lui specială, un trenci fără nici o insignă militară. Amândouă mâinile îmbrăcate în mănuşi negre de piele, fiindcă cu o zi înainte la un meeting socialist câteva mii de tovarăşi i-au strâns mâna care i se umflase.

Îl acostasem împreună cu delegaţii mei şi îi explicam scopul venirii noastre: îmi răspundea necăjit că chestiunea nu poate fi revizuită. Atunci i-am declarat că toţi ostaşii moldoveni vor părăsi frontul şi i-am spus că nu pot să mă întorc în Basarabia fără rezolvarea acestei chestiuni. Kerenski, prin firea sa, era un poltron cu toate cuvântările lui de Napoleon; stă puţin pe gânduri şi îmi spune: «Aşteaptă aici, te vom chema peste câteva minute în consiliul de miniştri, unde vei face expunerea».

Şi, în adevăr, sunt chemat în consiliu, unde citesc memoriul pregătit de mine, împreună cu Vladimir de Hertza şi Paul Gore, arăt harta cu statistica etnografică a Basarabiei a lui Nour şi o hartă din veacul XVII, după care Basarabia făcea pe atunci parte din Moldova.
După o scurtă deliberare, Kerenski îmi declară că guvernul a revenit şi a recunoscut dreptul de autodeterminare şi autonomie federală a Basarabiei, la fel ca şi a Ucrainei.

A doua zi în toate ziarele Petrogradului apare interviul lui Vinicenco, care declara că a sosit în Petrograd având 10 provincii în portofoliu şi că pleacă înapoi numai cu nouă. Toate faptele sus-arătate, afară de documentele autentice pe care le am, au fost pe scurt redate în cartea „La Răspântie” a lui D. Bogos şi în cartea „Le probléme de la Bessarabie” a lui I. Pelivan, precum şi prin declaraţiile scrise ale delegaţilor care m-au însoţit”.

Vladimir Cristi fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Congresului al III-lea al delegaţilor ţărani. Sfatul Ţării, ţinând cont de spiritul lui organizatoric, din relaţiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, l-a delegat imediat în guvernul Republicii Moldoveneşti, unde i s-a încredinţat postul de director general la Interne.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Iar după Unire a fost un politician activ: deputat în Parlamentul României şi ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chişinăului în perioada cea mai dificilă 1938-1940, când au fost suspendate activităţile partidelor politice.

În 1940 s-a refugiat în România. În 1944 se refugiază în Austria. Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveţia, cade într-o cursă şi este arestat de NKVD şi dus în URSS. Apoi este adus în România.

A decedat în 1956, în închisoarea Văcăreşti din Bucureşti.

Omul care avea în patrimoniul său distincţii şi ruseşti, şi româneşti, ordinele Sf. Vladimir, Sf. Gheorghe (ruseşti), Meritul Cultural, Ferdinand în grad de Comandor, Coroana României, Steaua României în grad de Ofiţer, Medalia Aviatică, a dispărut de pe firmamentul istoriei ca un anonim...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus