Timpul.md

Istorie 13 Mai 2016 | 12:23

Iurie Colesnic - În culisele Istoriei. PREȘEDINTELE DE VÂRSTĂ ÎN SFATUL ȚĂRII

Istoria nu-i decât o sursă inepuizabilă de producere a surprizelor. Dacă poetul Vasile Alecsandri a contribuit la formarea României, apoi o rudă de a sa, Nicolae N. Alexandri a vestit 21 noiembrie 1917 - formarea României Mari.

Petre V. Haneş în însemnările sale Basarabia – autonomia, neatârnarea şi unirea cu România, îi schiţează un portret în culorile cele mai calde: „La ceasurile 12 deputaţii şi toţi cei de faţă se strâng în sala de şedinţe, înghesuindu-se frăţeşte pe scaunele aflătoare acolo. La banca prezidenţială ia loc un respectabil bătrân, cu părul alb, și barba albă, şi rosteşte blând cuvintele: „Şedinţa Sfatului Ţării este deschisă”. Întreaga asistenţă se scoală în picioare şi aplaudă furtunos. Corul preotului Berezovschi cântă într-un colţ al sălii Deşteaptă-te, române, care pentru întâia oară răsună în Basarabia. Mulţi deputaţi erau cu ochii în lacrimi.

Bătrânul care prezida în clipa aceasta înălţătoare se chema N. Alexandri. Un caracter blând, o fire împăciuitoare, un adevărat moldovean, crescut în doctrina lui Tolstoi. L-am întâlnit de atunci înainte, cât am stat la Chişinău, în toate întrunirile culturale şi naţionale, totdeauna prezidând mulţumită darului deosebit ce-l avea de a vorbi blând şi de a înlătura neînţelegerile. El prezida şi comitetul universităţii populare, ca şi multe din şedinţele comisiunii şcolare”.

Obârșia acestui neam e acoperit de mister.
„Familia mea este originară din Veneţia. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inima îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia familie Alecsandri...” (V. Alecsandri, dintr-o „Autobiografie” pe care intenţiona să o scrie la 1865).

Am în faţă un teanc de scrisori, de fotografii, de însemnări. Oameni necunoscuţi mă privesc din pozele îngălbenite de implacabilul timp. Învingând barierele timpului, vorbesc cu mine prin paginile epistolelor aşternute în grabă ori ticluite cu migală. Sunt vlăstarii unui gigantic arbore genealogic, pe care destinul l-a răsfirat pe întreaga Europă. Dintre numeroasele ramuri am ales unul singur – o fragedă şi misterioasă mlădiţă ce părea să fie dată cu totul uitării graţie vitregiilor istoriei. M-am oprit la vrednicul Nicolae Alexandri, omul care în anii tumultuoaselor frământări de la începutul acestui secol a stat ferm la cârma unei echipe de cutezători care au militat pentru schimbarea destinului Basarabiei.
Nicolae, fiul lui Iordache Alexandri, moşier şi consilier de stat, a fost căsătorit cu Maria Carlovna Glavce, dar, după o scurtă convieţuire, soţii s-au despărţit. Decepţionată, Maria Glavce se mută cu traiul la un văr de-al doilea, moşier şi el, Nicolae Leonard, un om de o cultură aleasă, care locuia la Glodeni. La 17 mai 1859, Maria Glavce naşte un băieţel care e înregistrat oficial sub numele de familie Alexandri, Nicolae Nicolaevici. De fapt acesta e fiul lui Nicolae Leonard, de buna educaţie a căruia s-a îngrijit anume el.

În 1881 Nicolae absolvă gimnaziul nr. 1 din Chişinău, este admis în acelaşi an la Facultatea de Drept a Universităţii din Petersburg.
Pantelimon Halippa, care l-a cunoscut în luna ianuarie 1906, în casa Nadejdei Terleţchi din Chişinău, prietena de o viaţă a lui N.N. Alexandri, nu pomeneşte nimic despre ocupaţiile anterioare ale acestui nobil basarabean. Se ştie însă că Nicolae Alexandri încă din acea perioadă era influenţat grozav de teoriile lui Lev Tolstoi.

N.N. Alexandri îşi fermeca cunoscuţii prin inteligenţă, ea fiind rezultatul unor asidue căutări ale eternelor adevăruri. Fiecare nou detaliu adăugat la portretul adevărului vieţii vine spre noi ca un îndemn spre o purificare sufletească, spre o mică şi dramatică revoluţie interioară.
Permanent este obsedat de gândul că trebuie să dea cititorului basarabean pagini din învăţămintele lui L. Tolstoi. Şi el, bătrânul cu capul alb, se hotărăşte să plece în România, la Bucureşti şi la Iaşi, să studieze graiul străbunilor. Limba vorbită la Iaşi o găseşte mai aproape de suflet şi se opreşte la universitatea din localitate unde audiază cursurile profesorilor de renume: Alexandru Xenopol, Alexandru Philippide, Ion Simionescu, Garabet Ibrăileanu ş.a. Tânărul său prieten, Pantelimon Halippa îl poartă prin saloanele ieşene, la întrunirile politice şi cele studenţeşti. Anume acum Alexandri acumulează o veritabilă experienţă politică. Etapa ieşeană ce a ţinut aproape un an de zile pare să fi fost decisivă pentru momentul când s-a conceput editarea revistei şi a ziarului Cuvânt moldovenesc în 1913, în luna mai. N.N. Alexandri e responsabil în faţa autorităţilor, iar Pan. Halippa se înhamă la carul redacţional.
De remarcat că experienţa obţinută la Cuvântul moldovenesc a fost mai târziu de mare folos la fondarea şi redactarea ziarului Sfatul Ţării, Naşe slovo, Bessarabscoe slovo.

Rolul ziarului Cuvânt moldovenesc în mişcarea de deşteptare a conştiinţei naţionale a basarabenilor este incontestabil. Anume aici s-a consolidat nucleul mişcării naţionale ale noii mişcări ce porneau din inima lui N.N. Alexandri. Ne convingem de acest adevăr şi din fragmentul scrisorii pe care tânărul Serghei Lazo o adresase, la 12 ianuarie 1916, prietenei sale Olga Cruşevan:
„Astă seară am fost la unchiul Colea (Alexandri. – Iu.C.). Acest văr de-a treilea de al mamei îşi numără zilele la Chişinău şi editează un ziar moldovenesc. Viaţa l-a frânt în mai multe rânduri, iar când i-a albit părul (posibil chiar şi mai devreme) el a ajuns la tolstoism, şi a fost în stare, pe cât mi se pare, să înţeleagă profunzimea gândurilor celebrului om. De fiecare dată când veneam la Chişinău, îi făceam câte o vizită unchiului Nicolai, şi între mine – un tânăr încă verde – şi omul albit de ani aveau loc nişte discuţii aprinse şi nu simţeam nici o diferenţă de vârstă. Diferenţa consta doar în faptul că eu îi mărturiseam ceea ce putusem să observ acolo, în marele oraş. Pe când de la el aflam, ca să zic aşa, înţelepciunea vieţii, cuvinte care de fiecare dată mă încălzeau. Eu ascultam cursul unor gânduri, care parcă sfârşeau şi-n faţa cărora recunoşteam nimicnicia propriei mele existenţe.

Parcă şi-n această clipă aud vocea-i calmă – doar raţiunea, raţiunea ne este dată, ca să ne apropiem şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu, iar noi învăţăm nişte vorbe răsuflate ale nu ştiu cărui „sfânt”. Ce urgie este acest război, când se nimicesc unii pe alţii! Eu sunt sigur, că, după aceste coşmaruri, oamenii se vor îndoi de justeţea căilor alese, căci ei n-au o părere mai bună despre viaţă. Iar tineretul nostru având în faţă oceanul necuprins al vieţii, cât de rar îşi creează o atitudine faţă de tot ce-l înconjoară.
Mai repet o dată că aceste discuţii întotdeauna mă încălzeau prin ceva şi-mi era plăcut”.

În biografia lui pentru Enciclopedia Generația Unirii (Chișinău, 2004) am scris:
ALEXANDRI, N.NICOLAE
(1859, Chişinău - 17.II.1931, Chişinău).
Rudă cu bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, şi unchi al lui Serghei Lazo.
Studiile liceale şi le-a făcut la Chişinău, cele superioare (dreptul) - la Petersburg. În 1908 a frecventat cursurile Universităţii din Iaşi, îndemnat de tânărul său prieten Pan Halippa. Publicist.
Adept fervent al lui L. Tolstoi, îl vizitează pe acesta la Iasnaia Poleana. La rândul său L. Tolstoi, planificându-şi fuga de acasă, îşi notează drept punct de refugiu Voronoviţa, moşia lui Nicolae N. Alexandri. Gândul de a traduce în româneşte scrierile lui Lev Tolstoi l-a obsedat toată viaţa.
În 1913 fondează şi diriguieşte revista Cuvânt moldovenesc, editată în colaborare cu Pan Halippa. Din 1914 redactează un ziar cu acelaşi nume. La 21 martie 1914 este judecat de Tribunalul din Chişinău pentru tipărirea poeziei lui Alexandru Vlahuţă La icoană. A participat la şedinţa de constituire a Partidului Naţional Moldovenesc (3 aprilie 1917), fiind ales membru al Comitetului Provizoriu. Membru al Biroului de Organizare a Sfatului Ţării şi preşedinte de vârstă al acestui organ legislativ.
Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918. A făcut parte din Blocul Moldovenesc. În Sfatul Ţării a fost ales din partea Societăţii Culturale Moldoveneşti.
A activat în Comisia Constituţională (de la 13.VII.1918 până la 27.XI.1918 - preşedinte), Comisia I-a de Redactare şi Comisia de Declaraţii şi Statute. La momentul validării mandatului era în etate de 59 de ani şi locuia la Chişinău pe str. Inzov, 16.
Mai apoi a locuit la Chişinău pe strada Al. Plămădeală 5.


Ziarul România nouă din 27 martie 1918 publică, sub iscălitura lui N.N. Alexandri, aceste rânduri:
„Unirea Basarabiei...
Noi am înfăptuit cel mai mare eveniment, ale cărui consecinţe sunt fără de număr: suntem uniţi cu ţara-mamă.
La 1859, pe orizonturile politice ale Europei s-a ivit deodată un om nou, care a cerut să fie recunoscut. Acest om era România.
În timp de 60 de ani, ţara aceasta unită din nouă principate slabe s-a întărit şi s-a impus respectului Europei. Acum ea caută să adune la sânul ei şi celelalte ţări locuite de fiii neamului nostru. Cea dintâi asupra căreia a căzut norocul este Basarabia, care se uneşte cu România.
Binecuvântat fie ceasul în care în minţile noastre s-a născut ideea Unirii! Urmările vor fi din cele mai binefăcătoare. Istoria va scrie acest act solemn cu litere de aur în paginile ei.
Să dea Dumnezeu ca acest act istoric să fie ca un sunet de alarmă pentru Unirea tuturor provinciilor româneşti răzleţite.
Cu Dumnezeu, şi într-un ceas bun!”.

El primul votează unirea şi tot el printre primii protestează împotriva încălcării condiţiilor unirii. În 1921, fiind vicepreşedinte al senatului, Nicolae Alexandri rosteşte o cuvântare aprinsă în apărarea Basarabiei. În 1925 este ales senator în opoziţie. Nu i se mai dă cuvântul în senat. Decepţionat, se retrage din viaţa politică şi se ocupă iarăşi de traducerea operelor lui L.N. Tolstoi.
Relaţiile din familie adaugă şi ele anumite tensiuni. Fiul său Lev (bănuiesc că a scris monografia Bessarabskii vopros, M., 1926) se afla în serviciul diplomatic al ţării sovietelor. Bătrânul N.N. Alexandri i-a făcut o vizită în mod clandestin, dorind să afle cum de s-a pomenit fiul de altă parte a baricadei. Se presupune că, după întâlnirea de pomină, acest fiu al lui a dispărut fără urmă.
Reproducem mai jos o scrisoare expediată de N.N. Alexandri lui Zamfir Arbore (a fost tipărită mai întâi în revista Din trecutul nostru, nr. 7–8, 1934):
„Mult stimate şi iubite Zamfir Constantinovici! Trăim într-o perioadă de trecere... Îndeosebi simt aceasta bătrânii, deoarece nouă ne este foarte dificil să ne adaptăm şi să ne modificăm. Iar timpul este necruţător şi ne cere schimbări, în caz contrar rămânem acolo de bordurile vieţii...
În asemenea minute dificile, suporţi foarte greu singurătatea şi cu mare bucurie te opreşti la gândul, că undeva în îndepărtatul Bucureşti, este încă un inadaptabil, care la fel se tânguieşte, probabil, şi se odihneşte la gândul despre un viitor mai bun. Îmi revin cu încetul, desigur, această îmbunătăţire a sănătăţii eu trebuie s-o înţeleg ca pe o pauză şi de aceea fac tot ce-mi pare important şi merită atenţie. Am sub mâna mea traducerea în limba română a ultimei lucrări a lui Tolstoi, care e gata de a fi trimisă la tipar. Dar sosirea la Bucureşti şi traiul acolo mă sperie şi eu deocamdată nu ştiu ce să fac.
Fiţi sănătos, dragul meu, păziţi-vă şi să dea Domnul să ajungem la zile mai bune...”
Această scrisoare este ca o ultimă frunză ce se desprinde de pe ramul intrat în iarnă. E un ultim acord din simfonia unei vieţi zbuciumate şi pline de farmec. Sunt rânduri încărcate de tristeţe şi aureole de optimism.
Anunţul despre decesul lui Nicolae N. Alexandri a fost simplu, lapidar ca un post-scriptum:
„Nicolae Alexandri a murit în colţişorul său retras din str. Ion Inculeţ (vila Cerkez) în după-amiaza zilei de 17 februarie. În ziua de joi, 19 februarie, trupul lui neînsufleţit a fost adus la catedrală, iar slujba religioasă a înmormântării a avut loc vineri, 20 februarie.
Pentru munca sa dârză şi grea închinată neamului moldovenesc şi românesc, guvernul ţării a poruncit să i se facă funerarii naţionale. Pe lângă foştii săi tovarăşi de lupte grele au ţinut să-l conducă la locul de veci şi şefii autorităţilor române, în frunte cu d-l ministru P. Halippa...”.
Este curios faptul că atunci când a venit la patul bolnavului ce se stingea din viaţă, preotul Vasile Guma a întâlnit acolo un rabin şi un pastor luteran... Se părea că religiile lumii veniseră să-i dea ultima binecuvântare eminentului urmaş al lui Tolstoi – lui Nicolae Alexandri...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus