Timpul.md

Editorial 20 Octombrie 2017 | 06:00

Jurnalul Morții sau Ultimul Editorial

Pe când eram student, cred că am fost la sute de lansări de carte la Uniunea Scriitorilor și pe la fel de fel de biblioteci. O făceam din două motive, care se cam ceartă între ele, dar n-am ce să le fac - e treaba lor.  

Pe de o parte, îmi plăcea să mă mir de dizabilitățile unor volume și de laudele excesive pe care le primeau autorii lor de la cei mai de vază literați și critici ai ţării. Mă întrebam cum de nu le este rușine acestora să vorbească și de ce se fac de toată rușinea, iar acest gând mă amuza. Pe de altă parte, fiind student și fără tată, mai ales pe timpul lui Lucinschi, când ne prăpădeam cu toții de sărăcie, voiam și eu să mănânc ceva mai bun. Iar lansările de carte la care mă refer se încheiau întotdeauna cu burta plină și cu capul plăcut amețit, ceea ce era destul de ispititor pentru un tânăr de 20 de ani. De aceea, ca să fiu și vesel, și sătul, făceam tot posibilul ca să nu pierd astfel de șezători, la care mergeam ca la nişte zile de naştere.

Sunt scriitor ilegal de două ori

Odată cu anii, am prins firul celor întâmplate la lansările de carte despre care vă povestesc. Poţi să fii tu scriitor sau academician, poet sau critic literar, dar când îți urlă mațele de foame, ești gata să-ți mai calci pe inimă și să mergi la câte un compromis. La urma urmelor, nu-ți calci în picioare demnitatea, ci doar numele și, în mod prioritar, foamea. Așa se împăca varza cu capra şi bun mai era vinul ghiurghiuliu...

Puțin mai târziu, am înțeles că sau eu sunt un nenorocit, sau trăiesc într-o lume debilă. S-a întâmplat în anul 1998, când mi-a apărut prima carte, care a fost premiată de Uniunea Scriitorilor și, chiar dacă statutul acestei instituții o obliga să mă primească în rândurile sale, Consiliul Uniunii a decis să nu mă ia în seamă. Fiind deja la curent cu toate regulile ascunse ale scriitorilor, am rugat-o pe mama să-mi facă două ceaune cu sarmale și am cumpărat vreo cinci votci, pe care le-am cărat cu un taxi la Uniune. Am aşteptat cu masa plină vreo patru ore, ca să iasă la urmă Nicolae Esinencu și să-mi spună: „Măi Pașa, rahaţii ăștia nu te-o acceptat”… Ok, i-am lăsat să se îndoape cu găluștele mamei și am tuns-o de acolo, jurându-le la despărţire că niciodată în viață nu voi fi membru al Uniunii Scriitorilor. Dar așa cum în ţara asta toate se întâmplă pe de-a-ndoaselea, acum câțiva ani m-au primit în Uniune fără voia mea. Adică, au încălcat statutul de două ori. De ce s-a întâmplat așa, ar fi urât s-o spun acum, dar sper că o voi scrie cândva într-o carte.

Scriind aceste rânduri, nu intenționez să afirm că unii dintre scriitorii noștri sunt proști. O mare parte din ei sunt necitiți. Poate că în tinerețea lor unii, îndrăgostindu-se, i-au scris unei fete o sută de poezii și s-au crezut scriitori, după care au uitat literele… Totuși, asta nu e o dovadă a talentului, pentru că toți studenții de la facultățile de litere și jurnalism scriu poezii. Din păcate, mulți oameni fără carte se cred erudiți în aceeași măsură în care politicienii noștri se cred salvatori ai țării…

Un scriitor nou

Într-adevăr, noi avem foarte puțini scriitori buni. De aceea mă simt nevoit să recunosc că zilele trecute am fost fericit, când am citit doar câteva pagini, care pot reprezenta o filă de aur din istoria literaturii române din Basarabia. Este vorba despre jurnalul unui om plecat dintre noi care, înțelegând din timp că moartea îi bate la ușă, și-a descris în detalii ultimele emoții. Când scriam romanul „Karlik”, am discutat și eu cu mai mulți muribunzi de prin spitalele Chișinăului, dar nici unul nu mi-a vorbit atât de limpede. Nici mai mult, nici mai puțin, așa ceva nu mi-a fost dat să citesc niciodată în literatura noastră. De aia sunt convins că aceste pagini merită toată gratitudinea juriilor literare nu numai din ţara noastră.

Mă refer la paginile de jurnal scrise de Constantin Tănase înainte de moarte, care au văzut lumina tiparului în volumul proaspăt editat ULTIMUL EDITORIAL. Tănase a fost șeful meu mulți ani și l-am cunoscut doar ca publicist, dar niciodată n-am crezut că el poate fi şi un prozator de asemenea valoare. Nu exagerez când spun că cele câteva zeci de pagini de jurnal prin care el şi-a descris ultimele zile înainte de deces, devansează toate cărțile scrise de majoritatea membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova și de o parte importantă a membrilor Uniunii Scriitorilor din România.

Din aceste considerente, citind ULTIMUL EDITORIAL, am trăit şi o dezamăgire. Chiar mi-a părut rău că în acelaşi volum sunt publicate și articole de presă ale autorului, care pun în umbră paginile de jurnal. Dacă editorialele lui Tănase sunt foarte bune, dar sunt cunoscute ca idee şi stil, jurnalul său sparge tiparele. Iată de ce consider că aceste pagini şi-ar fi găsit mult mai bine locul într-un volum aparte.

Lecția morții

Aș cita câteva fragmente din acest jurnal, dar nu vreau, pentru că vă aştept la lansare astăzi, la ora 15.00, la Teatrul „Alexe Mateevici” din Capitală. Dacă vreți să-l cunoașteți pe Constantin Tănase altfel, sunt sigur că nu veţi ignora acest eveniment. Iar când veţi avea cartea în mâini, să nu uitaţi de pagina 289! În primul rând, atunci vă veţi convinge şi voi că s-a mai născut un prozator român în țara noastră. În al doilea rând, veţi simţi gustul adevărat al morţii şi veți învăţa o lecţie foarte utilă, pentru că Tănase explică totul de-a fir a păr. De aia, citiți-l, dacă vreți să fiți curajoşi în clipa în care veţi constata că vi s-au terminat toate drumurile.  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus