"1 martie a anunţat apariţia unei noi lumi, a unei lumi mai periculoase în regiunea noastră. În acea zi preşedintele rus a dat ordin să se ocupe Crimeea, violând astfel ordinea internaţională mai mult decât oricare alt lider de pe continentul european de la cel de-al doilea război mondial încoace."
1 martie a anunţat apariţia unei noi lumi, a unei lumi mai periculoase în regiunea noastră. În acea zi preşedintele rus a dat ordin să se ocupe Crimeea, violând astfel ordinea internaţională mai mult decât oricare alt lider de pe continentul european de la cel de-al doilea război mondial încoace. Anexarea unei bucăţi mari din teritoriului vecinei sale Ucraina a reprezentat o încălcare a Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki, Memorandumului de la Budapesta din 1994 (care prevede garantarea integrităţii teritoriale a Ucrainei în schimbul dezarmării sale nucleare), a Declaraţiei de la Alma-Ata privind desfiinţarea Uniunii Sovietice de la 21 decembrie 1991, a Tratatului privind baza navală de la Sevastopol Naval şi a Tratatului de Prietenie ruso-ucrainean din 1997.
Agresiunea şi acapararea de pământ au fost cu atât mai grave cu cât pentru justificarea lor s-au folosit cele mai dezgustătoare argumente: soldaţi ruşi au fost îmbrăcaţi în uniforme fără însemne şi s-au prefăcut în trupe de „auto-apărare populară”, ca şi cum acestea ar fi putut apărea ca ciupercile peste noapte; ameninţarea „fascistă” din Ucraina, care nu a fost susţinută de niciun fel de dovezi, în timp ce contrariul – ameninţările la adresa simplilor patrioţi paşnici ucraineni au fost documentate cu prisosinţă; sau pretinsa ilegalitate a guvernului ucrainean, precum că acesta nu ar fi fost ales de către parlament în modul prevăzut de legislaţia ţării. Conferinţa de presă susţinută de Putin la 4 martie a scos la iveală caracterul nefondat al justificărilor ruseşti. Sfidarea dreptului internaţional în asemenea proporţii este şocantă, pentru că izolează Rusia pentru foarte mult timp nu doar de comunitatea statelor democratice – în mod detaşat cei mai puternici jucători de pe arena internaţională – dar şi faţă de orice altă ţară din lume care pune preţ pe previzibilitatea internaţională şi s-ar teme de o acaparare a pământurilor din partea unui vecin care s-ar conduce de simplul motiv că este mai puternic. Invocarea principiului autodeterminării într-un mod atât de arbitrar şi brutal va servi pentru multă vreme de acum încoace drept pretext pentru mişcări secesioniste chiar pe teritoriul Rusiei şi, spre deosebire de cazul Ceceniei anilor 1990′, Rusia nu va mai putea pretinde să aibă preeminenţă morală în astfel de cazuri. Mai mult, acest act de agresiune a dat „un sărut al morţii” eforturilor de a preveni proliferarea nucleară, începând cu Iranul din vecinătate, pentru că fiecare ţară se va teme să nu ajungă ca Ucraina, care a rămas vulnerabilă după renunţarea la armamentul său nuclear. Tragedia veche de când lumea a Rusiei este că, visând să fie iubită, ea totuşi ajunge să facă lucruri care trezesc teamă, creând astfel şi mai multe riscuri pe glob.
Majoritatea analiştilor au comparat anexarea Crimeei de către Rusia Anschluss-ul Austriei şi cu ocuparea Ţării Sudeţilor de către Hitler în 1938. Comparaţia estefoarte fondată: argumentul dubios al Rusiei despre protecţia „cetăţenilor ruşi şi compatrioţilor”, precum şi legătura mitică a Crimeei şi Sevastopolului cu Rusia sunt identice cu argumentele Germaniei la acea vreme. Pagina de Facebook a vicepremierul Rogozin nu face un secret din analogia istorică, pomenind de „nash otvet Chamberlainu” şi admiraţia pe care oficialul rus o are pentru Marin Le Pen şi alţi lideri de extremă dreaptă. Energia investită în campania rusă de dezinformare de asemenea aminteşte mult de două regimuri totalitare a anilor 1930’, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Rusia devine din ce în ce mai mult un regim autoritar, iar momentul războiului a fost folosit pentru a reprima ce a mai rămas din mass-media independentă, cum ar fi postul de televiziune Dozhd, postul de radio Ekho Moskvy, popularul portal de ştiri lenta.ru sau blogul lui Navalny. Cultul personalităţii, atât de caracteristic regimurilor totalitare, lipsa toleranţei religioase şi etnice, sau violenţa îndreptată împotriva gayilor sunt şi ele toate caracteristice pentru tendinţele fasciste din Rusia, precum este şi soiul de psihoză în masă – care face oamenii să creadă tot ce spune propaganda, absolut diferit de realitatea observată – pe care o vedem în Rusia în privinţa revoluţiei din Ucraina.
În Rusia, Ucraina este zugrăvită drept o ţară invadată de fascişti şi absolut neguvernabilă, acolo unde bande de fascişti umblă aiurea şi-i bat pe reprezentanţii minorităţilor, în special pe ruşi. Pentru cei care nu se află sub influenţa psihologică a acestei intensive campanii media, nu este greu să vezi adevărul echilibrat despre Ucraina, o ţară în care guvernările s-au perindat pentru a jefui naţiunea printr-o maşinărie a corupţiei de proporţii inimaginabile, similară cu cea din Rusia. Ambele ţări au avut momentele lor de nemulţumire publică, dar deocamdată doar în Ucraina aceasta a evoluat într-o revoluţie, nu datorită finanţării din Vest, ci mulţumită unei societăţi civile mai puternice. Şi anume frica de o repetare a evenimentelor din Ucraina constituie unul din principalele motive care l-au determinat pe preşedintele rus să-şi facă mişcarea în Crimeea şi să concentreze serioase forţe militare la graniţa cu Ucraina. Însă iarăşi, consecinţele economice la nivel global şi în special cele resimţite de economia rusă de la sine vor întrerupe procesul de îmbogăţire a clasei de mijloc ruseşti, care este un pilon fundamental al popularităţii lui Putin. Războaiele pot spori această popularitate temporar, însă ea este sortită să se prăbuşească odată cu intervenirea dificultăţilor economice.
„Neguvernabilitatea” Ucrainei este în mod predominant cauzată de permanentele provocări ruseşti în regiunile de est ale ţării, precum şi de dezordinea lăsată în urmă de regimul Ianukovici. În ceea ce priveşte „naţionaliştii” şi „fasciştii” ucraineni, adevărul este că 40 la sută dintre cei de pe Maidan erau vorbitori de rusă, iar agresiunea Rusiei a consolidat mai degrabă unitatea între grupurile etnice din ţară. În Ucraina de est demonstraţiile pro-Ucraina erau de obicei mai serioase decât cele contra ei şi ar fi putut deveni şi mai serioase, de n-ar fi multitudinea de provocatori bine instruiţi desantaţi de marea vecină.
Această acţiune prost definită o va costa mult pe Rusia, iar preţul depinde de cât de repede cursul va fi corectat. Sancţiunile, costurile războiului şi izolarea internaţională vor fi consecinţele principale. Rusia a dat un nou rost Alianţei Nord-Atlantice, care-şi pierduse concentrarea în ultimii ani – acum planificatorii ei vor munci cu sârg să-i rescrie strategiile. E probabil ca alocările de trupe să se schimbe drept reacţie la percepţia imprevizibilităţii Rusiei, iar bugetele alocate apărării în ţările NATO vor reîncepe să crească după mulţi ani de scădere semnificativă. În context, este important să se realizeze că, deşi Rusia este o ţară mare din punct de vedere al teritoriului, economia ei reprezintă abia aproape o zecime din cea a Europei. Greşeala tragică a incursiunii din Crimeea are potenţialul de a întrerupe modernizarea Rusiei iarăşi preţ de o generaţie. Cei care astăzi jubilează, după jaful anonim săvârşit de bicisnici în uniforme fără însemne, trebuie să ştie că ospăţul se va sfârşi curând. Ar face bine să se gândească la binele lor pe termen lung.
Drept consecinţă a poziţiei agresive a Rusiei, este clar că situaţia regională se va schimba şi ea. În primul rând, toate ţările vor fi mai precaute să se antreneze în orice fel de proces integraţionist cu o astfel de mare vecină în care nu poţi avea încredere. Doi, ele vor încerca şi mai energic să se mute sub umbrela protectoare a Occidentului. Procesele de integrare europeană ale Moldovei, Ucrainei şi Georgiei potenţial vor accelera. În ceea ce priveşte Moldova, ţara a obţinut succese mari în domeniul politicii externe, care se vor fi în curând resimţite de cetăţeni când va intra în vigoare regimul liberalizat de vize. Acordul de Asociere va avea şi el un impact pozitiv. Însă, trebuie să se ţină minte că acesta nu e un proces automat. După cum am scris mai devreme în repetate rânduri, rămâne valabil faptul că ţara are multă nevoie de un climat economic mult mai competitiv şi, în special, mult mai puţin corupt. Promovarea reformelor este vital de necesară. După cum ne-o arată experienţa regională, inclusiv cea a Ucrainei, aliaţii fireşti locali – practic agenţii – amestecului rusesc sunt grupurile criminale organizate şi oficialii corupţi locali. Cea mai bună măsură geopolitică pentru Moldova ar fi să-şi curăţe serios aparatul de stat, inclusiv la nivel înalt.
Sunt absolut convins că integrarea europeană va fi extrem de benefică şi pentru regiunea transnistreană. Doar evoluţiile viitoare vor arăta dacă cei jumătate de milion de cetăţeni din Transnistria vor avea şansa să decidă în mod paşnic şi liber ce este mai bine pentru ei. Moldova trebuie să rămână deschisă spre a accepta regiunea dacă aceasta o vor permite atitudinile conducătorilor ei. În Găgăuzia, se poartă un dialog în privinţa consolidării autonomiei. Însă, liderii Găgăuziei trebuie să fie foarte prudenţi şi să nu depăşească limitele legislaţiei R. Moldova, în timp ce legea trebuie respectată în privinţa regiunii autonome. Liderii găgăuzi trebuie să înţeleagă, şi să demonstreze maturitate în această privinţă, că nu este în interesul găgăuzilor să se lase folosiţi drept instrumente de către anumite forţe externe cu scopul subminării stabilităţii în Moldova.
De obicei, pe timp de pericol extern, în ţările democratice partidele de guvernare şi cele de opoziţie se unesc pentru a para lovitura. Se impun anumite cerinţe în mod egal în privinţa opoziţiei şi guvernării şi în Moldova. Sprijinirea agresorului extern nu face decât să discrediteze partidele politice. Aprobarea unor astfel de acţiuni ca embargoul vădit arbitrar al Rusiei în privinţa vinurilor şi produselor agricole este un fapt foarte regretabil. Justificarea unei atare acţiuni arbitrare a fost la fel de convingătoare ca şi justificarea anexării Crimeei. În mod similar, credibilitatea morală a unei retorici care vede fascism la tot pasul ani de-a rândul, dar n-o recunoaşte atunci când se întâmplă cu adevărat, este foarte joasă. Înţeleg marea parte din indignarea îndreptată împotriva unor oligarhi şi a caracterului arbitrar al unor decizii prin care aceştia ş-au servit interesele mai devreme; cred că şi percepţia utilizării „dublelor standarde” în unele cazuri este îndreptăţită; însă, acum este timpul să se demonstreze solidaritatea cu propriul stat, fără a fi nevoie să se renunţe la identităţi şi interese partinice. La fel, este de datoria elitelor de la guvernare să încerce să se angajeze cu opoziţia într-un parteneriat constructiv. De asemenea, guvernul trebuie să întreprindă măsuri reale pentru a combate şi reduce, în special, corupţia la nivel înalt.
În cele din urmă, populaţia R. Moldova trebuie să decidă şi să adopte integrarea Europeană a ţării. Cele două filosofii total diferite au devenit acum deosebit de clare. Cu integrarea Europeană, cetăţenii R. Moldova – inclusiv malul stâng – aleg statul de drept şi prosperitatea pe termen lung, aleg un model social paşnic, pozitiv. Celălalt model a putut fi observat în Crimeea în prima jumătate a lunii martie: decizii arbitrare, utilizarea forţei brute împotriva celor mai slabi şi, în cele din urmă, stagnarea şi lipsa de respect pentru demnitatea umană. Am încrederea că Moldova îşi va păstra cursul de integrare europeană chiar dacă asta însemnă reforme curajoase şi mai multă transparenţă. Mai ales că acest lucru nu doar va ajuta economia ţării, ci şi este esenţial în consolidarea unei statalităţi mai rezistente. Se pare că Moldova se află la o răscruce de drumuri, iar criza Ucraineană a evidenţiat acest fapt şi mai tare. Mai mult, e nevoie de o schimbare de mentalitate pentru a face faţă actualei – imensei – provocări. Vechea mentalitate post-sovietică, de a-ţi cere dreptul la privilegii, trebuie să facă loc pentru aspiraţia de a-ţi servi cu adevărat poporul şi a simţi responsabilitate pentru aceasta. Într-un context mai larg, această chestiune se află la baza crizei de legitimitate din viaţa politică a Europei de est, o criză care se întreţese cu provocările geopolitice. Moldova este iarăşi acum, alături de Ucraina, la marginea liniei de falie a istoriei. Am încrederea că elitele şi societatea vor găsi o cale să răspundă acestor provocări într-un fel în care să se distanţeze definitiv de arbitrarietatea imperialistă care vine dinspre Est.
Sursa: IPN
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
