LA PROPUNEREA NOASTRĂ…

 „România liberă” îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un partid, nici un grup de oameni politici,
ci numai părerile izolate a câtorva tineri, păreri care ş-acelea nu sunt de-o deplină statornicie.

Deşi dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confraţii noştri de la acea foaie, forma care li s-a dat şi interesul prea
general al lucrului ne face totuşi să revenim asupra lor.

Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea că ideea noastră a fost pusă între
două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de faţă. Întâi ni se fac complimente că noi, care tocmai respect de personalitatea
omenească şi de voinţa cetăţeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire, iar a doua acuzare, cu
toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.

,,România Liberă” s-ar fi putut scuti de întâmpinarea noastră vehementă dacă ar fi voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre
care vorbeşte sunt departe de a fi o născocire a conservatorilor sau o metodă întrebuinţată exclusiv de ei. Se ştie că sub guvernul dlor Brătianu et comp. s-au inventat şi adus la perfecţiune alegerile cu reteveiul, şi bandele electorale de reteveişti sunt părinţii spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încârjise în bâtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliţiei bucureştene pentru influenţarea alegerilor, mijloace care rămân aceleaşi sub toate guvernele, fie ele albe, fie roşii, dar existenţa lor atât de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai individualitatea omenească şi voinţa cetăţeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi. Din contra, existenţa unor asemenea mijloace dă şi mai multă consistenţă ideii noastre fundamentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertăţile sale constituţionale şi că alegerile, departe de a-i exprima individualitatea şi voinţa, i-o falsifică, i-o întunecă şi i-o corup.

Era nouă a guvernului liberal a fost inaugurată cu un mijloc, dacă voiţi, mai subţire, însă cu mult mai corupător, pe lângă care reteveiul şi bâta se bucură oarecum de privilegiul unei naive sincerităţi. Acest mijloc nou sunt aşa-numitele comitete de salut public, acele adunături oculte de naturi catilinare care ţin liste de moşiile statului şi de funcţiile publice şi le împart azi la adepţi ai partidului sau la cei care plătesc o taxă mai mare, încât statul, care trebuie să fie impersonal, a devenit sub mâna liberală firma unei companii generale de exploataţie care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu preţul de-a rămâne la putere.

Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decât un partid. Singurul său merit e că interesele membrilor săi sunt strâns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniştit şi regulat al afacerilor, cu ordinea şi stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei creşteri mai îngrijite şi mai omnilaterale, e un accesoriu în viaţa statului care devine în practică esenţial, în fine neatârnarea economică a celor mai mulţi îi face să nu fie lacomi de câştig, să nu privească statul ca pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice şi declamaţiuni ca şi veșnic amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri şi a discredita tot ce se opune la instinctele lor de rapacitate înnăscută.

Prin sistemul minciunii constituţionale, prin mascarea urii şi intereselor individuale cu masca intereselor statului, prin
formarea de comitete de exploatare în tot lungul ţării, statul român e cuprins de putrejunea unei adânci corupţiuni, ce roade în mod egal cercurile cele mai nalte guvernamentale până la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul statului revoltă pe mulţi din cei cu mintea şi inima limpede, poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în mai bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.

Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune capăt unei stări de lucruri care, văzând cu
ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline descompuneri. Dar între partizi e desigur acela mai preferabil care nu amăgeşte pe nimeni, ale cărui interese sunt identice cu ale bunei orânduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin cultura sa, dă mai multe garanţii contra coruptibilităţii. Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă şi conştientă de ţelurile ei bine hotărâte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale.

Acest sentiment istoric al naturii intrinsece a statului şi trebuitoarea mână de fier lipsesc însă din nefericire, încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem din contra avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorții, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.

Cum că acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seamă de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de un petec de pământ cvasi neutru lângă Dunăre ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, chestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna.

Când guvernul conservator a crezut că trebuie să confunde interesul european cu acela al naţionalităţii române, când bătrânul Lascar Catargiu, care simţise demult că începuse a se pregăti ştreangul pentru gâtuirea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărâtor, la tentativele de a complica şi România în politica orientală a Rusiei, soarta guvernului şi a partidului conservator era hotărâtă. Trebuia să cadă cu orice preţ. Vecinii care privesc cu bucurie neaşezarea şi netocmirea vieţii publice de la noi au ştiut să stârnească cu mâna lungă acea furtună dinlăuntru şi au ştiut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.

Mai avem nevoie a continua expunerea acestui argument? Promitem că, atunci când cerul nostru va fi mai senin, vom da
istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm – „România liberă” ştie prea bine că noi îndeosebi vorbim totdeauna adevărul – că cele relatate sunt pe deplin adevărate.
Dar relaţia noastră e totodată cel mai bun argument contra celor două acuzări şi o dovadă că numai pe terenul Rusiei nu
putem sta.

Mihai Eminescu, 31 august 1878